Pe aripile vantului

16

Lunile ianuarie şi februarie ale anului 1864 trecură, aducând ploi reci şi vânturi puternice, şi sufletele oameni­lor fură cuprinse de descurajare şi se întunecară ca şi cerul înnourat. Ca şi cum înfrângerile de la Gettysburg şi Vicksburg nu ajungeau, liniile de rezistenţă ale sudiştilor fură respinse şi în centru. După lupte crâncene, aproape întregul Tennessee era acum ocupat de trupele Uniunii. Însă chiar şi după această pierdere, curajul celor din Sud nu se spulberase. E drept că, în loc de speranţele înflăcărate din trecut, erau cuprinşi acum de o dârză hotărâre; dar oamenii tot mai descopereau câte o fâşie de lumină în norul negru ce întuneca cerul. Căci în septembrie, când yankeii încer­caseră să‑şi folosească izbânzile din Tennessee înaintând în Georgia, fuseseră respinşi vitejeşte.

Aici, în cel mai îndepărtat colţ de nord‑vest al statu­lui, la Chickamauga, avuseseră loc lupte grele – pentru prima oară de la începutul războiului se dădeau lupte în Georgia. Yankeii cuceriseră Chattanooga şi apoi se strecuraseră prin trecătorile munţilor în Georgia, dar fuseseră alungaţi după pierderi serioase.

Atlanta şi căile ferate aduseseră o mare contribuţie pentru a face din Chickamauga o importantă victorie pentru sudişti. Pe liniile ferate care duceau din Virginia la Atlanta şi apoi spre nord, în Tennessee, generalul Longstreet îşi transportase în mare grabă trupele la locul luptei. Pe întregul traseu de câteva sute de mile, toate vagoanele fuseseră mobilizate şi toate liniile fuseseră de­gajate ca să ia parte la această mişcare de trupe.

Ceasuri întregi Atlanta văzuse cum treceau şiruri întregi de vagoane, de persoane sau de marfă, încărcate cu oameni care cântau şi chiuiau. Se îmbarcaseră fără a fi mâncat şi fără a fi dormit; n‑aveau cai şi nici ambulanţe sau vagoane de aprovizionare, dar fără să se odihnească se suiau în tren şi mergeau la luptă. Yankeii fuseseră izgoniţi din Georgia înapoi în Tennessee.

Fusese cea mai mare izbândă din război, şi Atlanta se fălea şi se bucura la gândul că drumurile ei de fier contri­buiseră la o victorie.

Dar sudiştii avuseseră nevoie de veştile îmbucurătoa­re de la Chickamauga ca să‑şi întărească moralul în timpul iernii. Acum nimeni nu mai nega că yankeii sunt buni luptători şi, în sfârşit, că aveau şi generali capabili. Grant era un măcelar căruia nu‑i păsa câţi oameni măcelăreşte pentru o victorie, dar victoria o câştiga. Numele lui Sheridan umplea de spaimă inimile sudiştilor. Şi, apoi, se po­menea din ce în ce mai mult de un om numit Sherman. Se distinsese în campania din Tennessee şi din vest şi repu­taţia lui de luptător hotărât şi neînduplecat creştea tot mai mult.

Fireşte, nici unul dintre ei nu se putea compara cu generalul Lee. Credinţa în el şi în armată era încă puterni­că. Se credea încă în victoria finală. Dar războiul dăinuia de atâta vreme! Erau atâţia morţi, atâţia răniţi şi atâţia schi­lozi, atâtea văduve şi atâţia orfani! Şi mai era de luptat –adică aveau să mai fie alţi morţi, alţi răniţi, alte văduve şi alţi orfani.

Pentru a înrăutăţi parcă lucrurile, începuse să se stre­coare în sufletele populaţiei civile o vagă neîncredere în cei de sus. Multe ziare acuzau pe fată chiar pe preşedintele Davis pentru felul cum conducea războiul. Erau disensi­uni în guvernul confederat, disensiuni între preşedinte şi generali. Valaorea banilor scădea vertiginos. Încălţămin­tea şi îmbrăcămintea pentru armată deveniseră rare, iar muniţiile şi doctoriile şi mai rare. Căile ferate aveau nevoie de vagoane noi ca să le înlocuiască pe cele vechi, şi de şine noi ca să le înlocuiască pe cele distruse de yankei. Generalii de pe front cereau noi trupe, care se recrutau din ce în ce mai greu. În fine, lucru mai grav, unii guvernatori de state, printre care şi guvernatorul Brown al Georgiei, refuzau să trimită miliţie şi arme în teritorii aflate dincolo de hotarele statului lor. Erau mii de oameni voinici în miliţii, şi armata avea mare nevoie de ei, dar degeaba demonstra guvernul că erau necesari pentru front.