Pe aripile vantului

PARTEA A II-A-8

În dimineaţa aceea de mai a anului 1862, pe când trenul o ducea spre nord, Scarlett se gândea că nu era cu putinţă ca Atlanta să fie un oraş atât de plictisitor ca Char­leston şi ca Savannah. Cu toată antipatia pe care o simţea pentru domnişoara Pittypat şi pentru Melanie, era curioa­să să vadă cum se schimbase oraşul de la ultima ei vizită, care avusese loc în iarna dinaintea războiului.

Atlanta o interesase întotdeauna mai mult ca oricare alt oraş fiindcă în copilărie Gerald îi spusese că ea şi Atlanta aveau exact aceeaşi vârstă. Devenind mai mare, descoperise că Gerald minţise puţin, aşa cum îi era obiceiul când voia să‑şi facă poveştile mai interesante; însă Atlanta era numai cu nouă ani mai mare ca Scarlett, şi astfel oraşul îi părea extraordinar de tânăr în comparaţie cu alte oraşe. Savannah şi Charleston aveau o vârstă respectabilă, primul fiind în al doilea secol de existenţă şi celălalt intrând în al treilea. Când era copil, aceste oraşe i se păreau a fi ca nişte bunici bătrâne, aşezate la soare şi făcându‑şi liniştite vânt cu evantaiele. Atlanta însă era din generaţia ei; avea toată cruzimea tinereţii, un oraş impulsiv şi impetuos ca şi ea.

Povestea pe care i‑o spusese Gerald se întemeia pe faptul că ea şi Atlanta fuseseră botezate în acelaşi an. În cei nouă ani înainte de naşterea lui Scarlett, oraşul se numise la început Terminus, apoi Marthasville, şi numai în anul în care se născuse Scarlett devenise Atlanta.

Când Gerald se instalase în nordul Georgiei, Atlanta nici nu exista, nu era nici măcar un sat, şi locul unde se afla acum oraşul era un pustiu. Dar în anul următor, în 1836, statul autorizase construirea unei căi ferate spre nord‑vest, prin teritoriul cedat recent de indienii cherokezi. Se ştia sigur că drumul de fier se va îndrepta spre Tennessee şi spre vest, iar punctul iniţial din Georgia rămăsese oare­cum nesigur, până când, un an mai târziu, un inginer înfipse un stâlp în lutul roşiatic, pentru a însemna extremitatea sudică a liniei ferate; astfel se născu Atlanta, numită la început Terminus.

Pe atunci nu erau căi ferate în nordul Georgiei şi foarte puţine în alte părţi. Însă în timpul anilor dinainte de căsătoria lui Gerald cu Ellen, mica aşezare aflată la două­zeci şi cinci de mile de Tara se transformă încet în târg, şi drumul de fier înaintă spre nord. Pe urmă începu adevă­rata eră a construcţiei căilor ferate. Din vechiul oraş Au­gusta, o a doua cale ferată se întise spre vest străbătând statul, ca să se unească cu noua cale ferată spre Tennessee. Din vechiul oraş Savannah porni un al treilea drum de fier, întâi spre Macon, chiar în inima Georgiei, şi pe urmă spre nord, făcând legătura cu celelalte două căi ferate, pentru a da portului Savannah un drum prin care să ajungă în vest. De la acelaşi nod, noul oraş Atlanta, se construi o a patra cale ferată spre sud‑vest, spre Montgomery şi Mobile.

Născut dintr‑o cale ferată, Atlanta se dezvoltă odată cu căile ferate. Aflată la încrucişarea celor patru linii, At­lanta era legată de vest, de sud, de coastă şi, prin Augusta, de nord şi de est. Devenise punct de încrucişare între nord şi sud, între est şi vest, şi fosta aşezare se trezi la viaţă.

În puţin mai mult decât cei şaptesprezece ani câţi avea Scarlett, Atlanta, dintr‑un par înfipt în pământ, ajunsese un orăşel prosper de zece mii de oameni, centrul atenţiei întregului stat. Oraşele mai vechi, mai liniştite se uitau la acest nou oraş harnic ca o găină care a clocit un pui de raţă. Prin ce se deosebea oraşul acesta de celelalte oraşe din Georgia? De ce se dezvolta aşa de repede? În fond, n‑avea nici o calitate specială, în afară de căile ferate şi o mână de oameni care ştiau ce voiau.

Oamenii care întemeiaseră oraşul numit rând pe rând Terminus, Marthasville şi Atlanta ştiau foarte bine ce vo­iau. Erau oameni energici, neobosiţi, veniţi din părţile mai vechi ale Georgiei şi din statele mai depărtate, atraşi de oraşul acesta care se întindea împrejurul nodului de cale ferată. Veniseră cu mult entuziasm. Ridicaseră magazine împrejurul gării, acolo unde se încrucişau cele cinci dru­muri roşii şi noroioase. Construiseră apoi case frumoase pe străzile Whitehall şi Washington, de‑a lungul părţii mai ridicate de teren, pe care generaţii întregi de indieni încăl­ţaţi cu mocasini bătuseră o potecă ce se numea Făgaşul Piersicului. Erau mândri de oraşul lor, mândri de dezvol­tarea lui, mândri de ei înşişi, care contribuiseră la această dezvoltare. Oraşele cele vechi puteau spune orice voiau despre Atlanta. Atlantei nu‑i păsa.