A doua zi dimineaţă trupul lui Scarlett era atât de înţepenit şi o durea atât de tare din cauza călătoriei îndelungate în căruţa hodorogită, încât fiecare mişcare era un chin. Obrajii îi erau arşi de soare, iar palmele mâinilor carne vie. Avea limba cleioasă şi gâtlejul uscat şi, cu cât bea mai multă apă, cu atât îşi potolea mai puţin setea. Îşi simţea capul umflat, şi chiar numai faptul că‑şi mişca ochii o făcea să tresară de durere. Simţea o greaţă pe care n‑o mai simţise de pe timpul când era însărcinată, şi nu putea să sufere mirosul mâncării de ignami care fusese servită la micul dejun. Gerald ar fi putut să‑i spună că erau urmările normale ale unui prim exces de whisky, dar Gerald nu observa nimic. Nu mai era decât un moşneag cu părul alb, aşezat în capul mesei. Cu ochii stinşi privea întruna spre uşă, întinzând uşor gâtul, ca şi când ar fi vrut să surprindă foşnetul rochiei lui Ellen sau parfumul slab de lămâiţă.
Când Scarlett se aşeză, el murmură:
— O vom aştepta pe doamna O'Hara. E în întârziere.
Scarlett tresări, ridicându‑şi capul îndurerat. Nu putea să‑şi creadă urechilor, dar privirea ei o întâlni pe a lui Mammy, care şedea în picioare în spatele scaunului lui Gerald. Se ridică stângace şi, cu mâna la gât, îşi examină tatăl luminat de razele dimineţii. El îi aruncă o scurtă privire şi Scarlett văzu că mâinile îi tremurau iar capul i se bâţâia puţin.
Până atunci nu înţelesese cât de mult nădăjduise ea că Gerald o să preia conducerea, că o să‑i spună ce trebuie să facă, şi acum... Ieri seară i se păruse aproape neschimbat. Fireşte, toată lăudăroşenia şi vitalitatea de odinioară dispăruseră complet, dar în orice caz fusese în stare să povestească coerent ce se întâmplase. Acum însă... acum nu‑şi mai amintea nici măcar că Ellen murise. Sosirea yankeilor şi moartea soţiei sale îi dăduseră o lovitură de pe urma căreia nu‑şi revenise. Scarlett vru să spună ceva, dar Mammy clătină din cap şi‑şi şterse cu colţul şorţului ochii înroşiţi.
"Şi‑o fi pierdut oare tata minţile?" îşi zise Scarlett şi simţi cum îi plesneşte capul din cauza acestei noi dureri. "Nu, nu, e doar deprimat. Asta‑i tot. E ca şi când ar fi bolnav. O să‑şi revină. Trebuie. Ce‑aş face altfel?... Mai bine să nu mă gândesc. Pentru moment nu vreau să mă gândesc nici la el, nici la mama, nici la toate lucrurile astea oribile. Nu, o să aştept. Sunt prea multe alte lucruri la care să mă gândesc – lucruri care nu se pot rezolva fără mine."
Părăsi sufrageria fără să mănânce nimic şi trecu pe veranda din spatele casei, unde îl găsi pe Pork. Cu picioarele goale, îmbrăcat cu cea mai frumoasă livrea a sa în zdrenţe, era aşezat pe scări şi spărgea alune. Lui Scarlett îi vâjâiau urechile şi tot capul o durea. Soarele o orbea, îi rănea ochii. O costa un mare efort numai să‑şi ţină capul drept. Începu să‑i vorbească cât de laconic posibil, ocolind formulele obişnuite de politeţe, a căror întrebuinţare faţă de negri îi fusese întotdeauna recomandată cu stăruinţă de Ellen.
Puse întrebări pe un ton atât de brusc, dădu ordine cu o voce atât de poruncitoare, încât Pork ridică din sprâncene şi o privi ca şi cum ar fi fost vorba de o glumă. Niciodată Ellen nu vorbise atât de răstit cu oamenii, nici măcar când îi surprindea furând pui sau pepeni. Scarlett continuă să ceară o mulţime de informaţii despre grădini, despre animale, şi ochii ei verzi aveau o strălucire dură pe care Pork nu i‑o văzuse niciodată înainte.
— Da, domnişoa'ă, calu' a mu'it acolo unde‑l legasem. A mu'it cu nasu' în călda'ea cu apă pe ca'e a 'ăstu'nat‑o. Nu, domnişoa'ă, vaca n‑a mu'it. Nu ştiaţi? A fătat un viţel astă‑noapte. D‑aia mugea aşa ta'e.
CITEȘTI
Pe aripile vantului
Historical FictionCu actiunea plasata pe fundalul dramatic al Razboiului Civil american si al Reconstructiei, Pe aripile vantului, magnificul roman istoric al lui Margaret Mitchell, este o poveste de neuitat despre iubire si pierdere, despre o natiune divizata de pas...