Pe aripile vantului

56

Rhett lipsi trei luni şi, în toată vremea asta, Scarlett nu primi un rând de la el. Nu ştia nici unde se găsea, nici cât va lipsi. De fapt, habar n‑avea dacă mai avea de gând să se întoarcă vreodată. În aceste trei luni, Scarlett îşi văzu de treabă cu capul sus şi cu inima îndurerată. Nu se simţea bine dar, silită de Melanie, se ducea în fiecare zi la prăvălie şi încerca să se intereseze de soarta gaterelor. Pentru prima dată prăvălia nu mai avea nici un farmec pentru ea şi, deşi afacerile îi aduseră un câştig de trei ori mai mare decât anul trecut şi banii curgeau, acest lucru nu o interesa şi se purta aspru şi brutal cu oamenii de la gater. Gaterul lui Johnnie Gallegher mergea foarte bine şi lemnele din depozit se vindeau repede, dar tot ce făcea sau spunea Johnnie îi displăcea. Irlandez ca şi ea, Johnnie izbucni într‑o zi, furios de pisălogelile ei, şi ameninţă că va pleca, terminând o lungă cuvântare cu cuvintele: "Naiba să te ia, cucoană, şi blestemul lui Cromwell să cadă asupra dumitale"... A trebuit să‑l potolească cerându‑i scuze.

Niciodată nu se mai duse la gaterul lui Ashley. Nu se ducea nici la biroul de la depozitul de cherestea când ştia că el e acolo. Bănuia că o evită şi că prezenţa ei permanentă în casa lui era un chin pentru el, dar Scarlett nu se putea eschiva de la invitaţiile Melaniei. N‑aveau însă prilejul să fie singuri şi ea simţea nevoia să‑i pună unele întrebări. Voia să afle dacă Ashley o urăşte acum şi ce anume îi spusese Melaniei; el o ţinea însă la distanţă şi, prin atitu­dinea lui, îi dădea de înţeles că n‑ar fi bine să vorbească. Chipul său îmbătrânit şi chinuit de remuşcări era o durere în plus pentru ea, iar faptul că gaterul condus de Ashley pierdea în fiecare săptămână bani era alt prilej de enervare de care nu putea vorbi.

Neputinţa lui Ashley de a face faţă situaţiei o scotea din sărite. Nu vedea ce ar putea face el ca să schimbe lucrurile, dar simţea că trebuia totuşi să facă ceva. În locul lui, Rhett ar fi găsit ceva de făcut. Întotdeauna Rhett făcea ceva, chiar dacă nu nimerea bine, şi vrând‑nevrând, îl res­pecta pentru asta.

Acum, când furia i se domolise, începea să simtă din ce în ce mai mult lipsa lui Rhett, pe măsură ce timpul trecea şi nu primea nici o ştire de la el. Din haosul de fericire, de furie, de durere şi de mândrie jignită în care se zbătuse după plecarea lui Rhett, nu‑i mai rămăsese decât un senti­ment de descurajare. Rhett îi lipsea; îi lipsea felul ironic şi uşor în care îi povestea anecdote care o făceau să râdă în hohote, zâmbetul lui sarcastic care îi reducea necazurile la proporţiile lor exacte; îi lipseau chiar şi ironiile lui care o atingeau şi o făceau să‑i răspundă enervată. Mai mult decât orice, ar fi vrut să‑i poată povesti tot felul de întâmplări cotidiene. Din acest punct de vedere, Rhett era ideal. Putea să‑i povestească fără a roşi, şi chiar fălindu‑se, cum îi jupuia pe clienţii ei, iar pe el acest lucru îl amuza. Dacă le‑ar fi povestit altora, aceştia s‑ar fi arătat indignaţi.

Îi era urât fără Rhett şi fără Bonnie. Fetiţa îi lipsea mai mult decât şi‑ar fi închipuit. Obsedată de vorbele crude pe care Rhett i le aruncase în faţă despre Wade şi Ella, încerca să‑şi petreacă ceasurile de răgaz cu ei. Degeaba. Spusele lui Rhett şi reacţiile copiilor îi deschiseră ochii asupra unui adevăr surprinzător şi exasperant. Atunci când copiii erau mici, fusese prea ocupată, prea necăjită de chestiunile băneşti, prea nervoasă şi iritabilă ca să poată câştiga iubirea şi încrederea lor. Iar acuma, fie că era prea târziu ca să pătrundă în sufletele lor mici şi ascunse, fie că ea nu avea răbdarea şi priceperea necesare.

Ella! Pe Scarlett o enerva faptul că trebuia să recu­noască în sinea ei că Ella nu e deşteaptă, dar aşa era. Era incapabilă să se concentreze asupra lucrului pe care‑l fă­cea, cum nici o pasăre nu poate sta mult pe aceeaşi ramură; chiar atunci când Scarlett îi spunea o poveste, atenţia fetiţei scăpa şi îşi întrerupea mama cu întrebări care n‑aveau nici o legătură cu povestea, apoi uita ce întrebase, înainte ca Scarlett să fi avut timp să‑i explice. Cât despre Wade... aici Rhett avea poate dreptate. Poate că se temea de ea. Era un lucru ciudat, care îi făcea rău. De ce trebuia ca fiul ei, singurul ei fiu, să se teamă de ea? Când încerca să‑l facă să vorbească, se uita la ea cu ochii căprui şi blânzi pe care‑i moştenise de la Charles şi, încurcat, se sucea şi se răsucea sau se legăna pe câte un picior. Cu Melanie însă nu mai contenea; vorbea întruna şi îi arăta tot ce avea prin buzu­nare, de la viermii pe care‑i strânsese pentru pescuit până la bucăţile de sfoară veche.