Pe aripile vantului

14

La începutul verii anului 1863, inimile sudiştilor erau pline de nădejde. În ciuda tuturor lipsurilor şi greutăţilor, în ciuda speculanţilor şi atâtor calamităţi, în ciuda morţilor, bolilor şi suferinţelor care nu ocoliseră aproape nici o familie, sudiştii spuneau iarăşi: "Încă o victorie şi războiul s‑a sfârşit!" – şi o spuneau cu mai multă siguranţă şi bucurie ca vara trecută. Yankeii fuseseră dârzi, dar Sudul le va veni în fine de hac.

În 1862, Crăciunul fusese o sărbătoare fericită la Atlanta şi în tot Sudul. Confederaţia repurtase o victorie zdrobitoare la Fredericksburg, şi yankeii aveau morţi şi răniţi cu miile. De sărbători, toată lumea petrecuse şi se bucurase că lucrurile luau o întorsătură fericită. Armata Confederaţiei devenise o armată de soldaţi încercaţi; ge­neralii îşi dovediseră meritele şi toată lumea ştia că în primăvară, la reluarea ostilităţilor, yankeii vor fi zdrobiţi odată pentru totdeauna.

Primăvara sosi şi luptele reîncepură. În luna mai confederaţii mai câştigară o victorie, la Chancellorsville. Sudiştii nu mai puteau de bucurie.

Foarte aproape, chiar în Georgia, o incursiune a cava­leriei Uniunii se transformă într‑un triumf pentru confe­deraţi. Oamenii râdeau încă şi acum şi se băteau pe umăr zicând: "Da, domnule! În clipa când bătrânul Nathan Bedford Forrest va porni, s‑a terminat cu ei!" Către sfârşitul lunii aprilie, colonelul Streight, cu o mie opt sute de cava­lerişti yankei, intrase în Georgia şi se îndrepta spre Roma, un mic orăşel aşezat la ceva mai mult de şaizeci de mile spre nord de Atlanta. Voiau să taie calea ferată dintre Atlanta şi Tennessee, care era de o importanţă vitală, şi apoi s‑o pornească spre sud, la Atlanta, ca să distrugă fabricile şi depozitele de materiale de război concentrate în acest oraş, considerat oraşul‑cheie al Confederaţiei.

Era o lovitură îndrăzneaţă şi, fără Forrest, Sudul ar fi plătit scump. Cu de trei ori mai puţini oameni – dar ce oameni şi ce călăreţi! – Forrest pornise după ei, îi atacase înainte să ajungă la Roma, îi hărţuise zile şi nopţi întregi şi, în sfârşit, capturase întreaga trupă.

Vestea acestei victorii ajunsese la Atlanta aproape în acelaşi timp cu vestea victoriei de la Chancellorsville, şi oraşul fusese cuprins de înflăcărare şi bucurie. Poate că Chancellorsville fusese o victorie mai importantă, dar cap­turarea cavaleriei lui Streight îi acoperise pe yankei de ridicol.

"Nu, domnilor, mai bine nu s‑ar juca cu bătrânul Forrest", ziceau veseli cei din Atlanta, povestind de nenu­mărate ori întâmplarea.

Steaua Confederaţiei părea tot mai norocoasă şi lu­mea era încântată. Era adevărat că, sub comanda genera­lului Grant, yankeii asediau Vicksburgul încă de la mijlocul lunii mai. Era adevărat că sudiştii suferiseră o mare pierdere când Stonewall Jackson fusese rănit de moarte la Chancellorsville. Era adevărat. Atlanta pierduse pe unul din fiii ei cei mai capabili şi mai viteji, pe generalul T.R.R. Cobb, care fusese omorât la Fredericksburg. Era însă cu neputinţă ca yankeii să mai suporte înfrângeri ca acelea de la Fredericksburg şi de la Chancellorsville. Vor fi siliţi să cedeze, şi atunci războiul va înceta.

În primele zile ale lui iulie se zvoni şi pe urmă se confirmă prin depeşe că Lee înainta în Pennsylvania. Lee în teritoriu duşman! Lee forţând victoria! Era ultima bătălie a războiului!

Atlanta părea să‑şi piardă minţile de entuziasm, de plăcere şi de sete de răzbunare. Acum yankeii vor şti ce înseamnă să se poarte război pe propriul lor teritoriu. Acum vor şti ce înseamnă ca lanurile să fie pustiite, vitele furate, casele arse, bătrânii şi băieţii târâţi în închisori şi femeile şi copiii lăsaţi să moară de foame.