24

424 5 0
                                    

Lumina strălucitoare a soarelui de dimineaţă, revăr­sată printre copaci, o trezi pe Scarlett. Timp de o clipă, încă amorţită din pricina poziţiei incomode în care dormise, nu‑şi putu da seama unde se afla. Soarele o orbea. Podeaua tare a căruţei îi înţepenise trupul şi o greutate o apăsa de‑a curmezişul picioarelor. Încercă să se ridice în capul oaselor şi descoperi că această greutate nu era altcineva decât Wade, care dormea cu capul pe genunchii ei. Picioarele goale ale Melaniei îi atingeau faţa şi, sub capră, Prissy era încolăcită ca o pisică neagră, cu copilaşul aşezat între ea şi Wade.

Şi deodată, Scarlett îşi aminti tot. Cu o sforţare reuşi să se ridice şi privi repede în jur. Slavă Domnului, nu se vedea nici un yankeu! Ascunzătoarea lor nu fusese desco­perită în timpul nopţii. Acum îşi amintea de toate: de călătoria lor îngrozitoare după ce paşii lui Rhett se stinse­seră; de noaptea care nu se mai sfârşea; de şoseaua cufundată în întuneric, plină de gropi şi de bolovani de care se poticnea căruţa; de şanţurile în care alunecase; de energia, acea energie a disperării, pe care ea şi cu Prissy trebuiseră s‑o desfăşoare ca să scoată roţile căruţei din şanţuri. Îşi amintea tremurând de câte ori trăsese calul peste câmp sau în pădure când, auzind apropiindu‑se soldaţi, nu ştia dacă erau prieteni sau duşmani... Da, îşi amintea cât se temuse ca o tuse, un strănut, sau sughiţul lui Wade să nu le trădeze.

Oh, şoseaua aceea întunecată pe care oamenii treceau ca nişte stafii, într‑o tăcere pe care o tulbura numai zgomo­tul paşilor înăbuşiţi de praful moale, clinchetul slab al căpestrelor şi scârţâitul hamurilor de piele! Şi clipa aceea îngrozitoare când calul sleit de puteri refuzase să mai înainteze, în timp ce în umbră cavaleria şi artileria uşoară treceau atât de aproape de locul unde fugarii, nemişcaţi, îşi ţineau răsuflarea, încât Scarlett ar fi putut chiar să atingă oamenii, atât de aproape încât putea simţi mirosul de su­doare al tuturor acelor trupuri.

În sfârşit, când ajunseră lângă Rough and Ready, câteva focuri de bivuac mai ardeau încă acolo unde resturile ariergărzii generalului Steve Lee aşteptau ordinul de re­tragere. Scarlett descrisese un cerc de aproape o milă de‑a curmezişul unei arături, până ce luminile focurilor de bi­vuac se stinseseră în urma ei. Şi atunci se pierduse în mijlocul întunericului şi plânsese cu lacrimi fierbinţi, căci nu mai găsea drumul de care pe care‑l cunoştea atât de bine. Sfârşise prin a‑l găsi, până la urmă, dar în acel moment calul se prăbuşise între hulube şi refuzase să se mişte şi să se scoale, chiar când ea şi cu Prissy l‑au tras de căpăstru.

Scarlett deshămase şi, năucită de oboseală, se strecu­rase în fundul căruţei şi‑şi întinsese în sfârşit picioarele chinuite. Îşi aducea vag aminte că, în clipa chiar în care somnul venise să‑i închidă pleoapele, Melanie îi ceruse cu o voce care se scuza şi implora totodată: "Scarlett, pot să capăt puţină apă, te rog?"

Răspunsese: "Nu e apă", şi adormise chiar înainte ca vorbele să‑i fi ieşit din gură.

Acum era dimineaţă şi lumea întreagă, calmă, şi se­nină în lumina soarelui, era împodobită cu auriu şi verde. Nicăieri nu se vedea urmă de soldaţi. Lui Scarlett îi era foame şi setea îi usca gâtlejul. O durea peste tot şi se simţea frântă. Plină de uimire, se întrebă cum ea, Scarlett O'Hara, care nu dormea niciodată bine decât între cearceafuri de olandă fină şi pe cel mai moale dintre paturile de puf, putuse să doarmă pe scânduri, ca o sclavă de la munca câmpului.

Orbiţi de soare, ochii ei se aţintiră asupra Melaniei şi, îngrozită, simţi că i se taie răsuflarea. Melanie era atât de ţeapănă şi de palidă, încât Scarlett o crezu moartă. Cu chipul descompus şi cu părul împrăştiat care desena negre arabescuri, ai fi luat‑o drept o femeie bătrână, moartă. Atunci Scarlett văzu cu uşurare ridicându‑se pieptul ei scobit şi înţelese că Melanie supravieţuise nopţii.

Pe aripile vantuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum