Pe aripile vantului

7

Două săptămâni mai târziu Scarlett era măritată şi peste două luni văduvă. Scăpă repede de lanţurile cu care se legase în aşa mare grabă şi cu atât de puţină chibzuială, dar niciodată nu va mai cunoaşte libertatea deplină de pe vremea când era nemăritată. Văduvia urmase repede după căsătorie, dar spre marea ei durere veni şi maternitatea.

Mai târziu, când se va gândi la aceste ultime zile ale lui aprilie 1861, Scarlett nu va putea niciodată să‑şi aminteas­că totul amănunţit. Timpul şi evenimentele se precipitase­ră şi se amestecaseră ca într‑un coşmar lipsit de realitate şi de raţiune. Până în clipa morţii ei, zilele acelea vor rămâne ca locuri albe în memorie. Timpul care se scurse între momentul când primi să se mărite cu Charles şi ziua nunţii îi lăsă o amintire prea vagă. Două săptămâni! O logodnă atât de scurtă n‑ar fi fost cu putinţă în timp de pace. Ar fi trebuit să dureze cel puţin un an sau şase luni, aşa cum se cuvenea. Sudul însă era în vâltoarea războiului, evenimen­tele se succedau ca luate de un vânt năprasnic şi ritmul lent al vremurilor trecute dispăruse. Ellen îşi frânsese mâinile şi îi sfătuise să mai aştepte, ca să aibă timp să se gândească bine ce fac. Scarlett însă rămăsese mută şi neimpresionată de rugăminţile ei. Voia să se mărite! Şi încă repede. În două săptămâni!

Auzind că nunta lui Ashley se va celebra la întâi mai şi nu la toamnă, pentru ca el să poată pleca cu trupa îndată ce va fi chemat, Scarlett fixă data căsătoriei sale cu o zi înainte de a lui Ashley. Ellen protestă, dar Charles stărui cu noua elocvenţă pe care o dobândise, fiind foarte nerăb­dător să plece în Carolina de Sud, la Legiunea lui Wade Hampton. Gerald se situă de partea tinerilor. Era cuprins de frigurile războiului şi mulţumit că Scarlett făcea o par­tidă atât de bună. Nu vedea de ce s‑ar opune dragostei lor tinereşti, acum pe timp de război. Ellen, disperată, trebui să cedeze aşa cum cedau toate mamele din Sud. Viaţa lor liniştită fusese complet tulburată; toate rugăminţile, toate sfaturile, toate insistenţele lor nu se puteau împotrivi for­ţelor puternice care le luau cu ele.

Sudul era ca beat de entuziasm şi exaltare. Toată lumea ştia că o singură bătălie va pune capăt războiului; toţi tinerii se grăbeau să se înroleze înainte de sfârşitul ostilităţilor, toţi se grăbeau să se căsătorească cu iubitele lor înainte de a pleca în Virginia, spre a trage o bătaie yankeilor. Se celebrau zeci de căsătorii de război în tot comitatul şi nu era timp pentru durerea despărţirilor, fiindcă toată lumea era sau prea ocupată sau prea exaltată ca să mai găsească timp pentru lacrimi sau gânduri serioa­se. Femeile coseau uniforme, împleteau ciorapi şi înfăşurau bandaje, iar bărbaţii făceau instrucţie şi exerciţii de tir. Trenuri încărcate de trupe treceau zilnic prin Jonesboro spre Nord, către Atlanta şi Virginia. Unele detaşamente erau îmbrăcate în uniforme vesele, roşii şi albastre şi verzi, ale companiilor de miliţie specială. Alte grupuri mai mici purtau uniforme obişnuite şi căciuli de blană; alţii fără uniformă, aveau haine de postav şi rufărie fină, toţi numai pe jumătate pregătiţi şi înarmaţi, nebuni de veselie şi chiuind de parcă s‑ar fi dus la o petrecere. Văzându‑i pe aceşti bărbaţi, tinerii din comitat se speriară că războiul se va sfârşi înainte ca ei să poată ajunge în Virginia; aşadar, pregătirile pentru plecarea trupei fură accelerate.

În mijlocul acestei efervescenţe se făceau pregătirile pentru nunta lui Scarlett şi, aproape fără să‑şi dea seama, se trezi în rochia şi cu vălul de mireasă al lui Ellen, coborând scara cea mare de la Tara, la braţul tatălui ei, aşteptată de o mulţime de musafiri care umpleau casa. Mai târziu îşi aminti ca de un vis de reflexul sutelor de lumânări pe pereţi, de figura mamei, plină de dragoste, puţin umilă şi cu buzele rostind încet o rugăciune pentru fericirea fiicei ei, de Gerald roşu de coniac şi de mândrie că fiica lui se căsătoreşte cu un om bogat, de neam bun şi vechi. Şi, în sfârşit, Ashley stând jos, lângă scară, la braţ cu Melanie.