Pe aripile vantului

10

A doua zi dimineaţa, la micul dejun, Pittypat lăcrima. Melanie tăcea, iar Scarlett era îmbufnată, gata de ceartă.

— Puţin îmi pasă dacă lumea vorbeşte. Sunt sigură că am câştigat mai mulţi bani pentru spital decât oricare altă fată de‑acolo – mai mult decât au adunat vânzând toate vechiturile alea.

— Doamne, Doamne, ce importanţă au banii! se tângui Pittypat frângându‑şi mâinile. Nici nu‑mi venea să cred, şi bietul Charlie e mort doar de un an... Şi căpitanul Butler, omul acela îngrozitor, atrăgând toate privirile asupra ta. Scarlett, să ştii că e o fiinţă groaznică, groaznică. Verişoara doamnei Whiting, doamna Coleman, al cărei soţ e de fel din Charleston, mi‑a vorbit de el. E ruşinea familiei lui, care e de altfel foarte cumsecade. Doamne, cum au putut Butler‑ii să aibă un fiu atât de groaznic? Nu e primit de nimeni în Charleston, are o reputaţie deocheată şi s‑a vorbit şi despre o fată... ceva atât de urât... Încât nici doamna Coleman nu ştia exact ce era.

— O, nu cred că e chiar aşa de rău, zise Melly blândă. Părea foarte bine‑crescut, şi când te gândeşti ce curajos a fost, cum a forţat blocada...

— Nu e curajos, zise Scarlett cu răutate, turnând o jumătate de cană de sirop peste clătitele pe care se pregătea să le mănânce. Toate le face pentru bani. Mi‑a spus‑o mie. Nu‑i pasă de Confederaţie şi crede că o să mâncăm bătaie. Însă dansează minunat.

Ascultătoarele ei amuţiseră de groază.

— M‑am săturat să stau acasă şi n‑am s‑o mai fac de‑acum înainte. Dacă aseară toţi au vorbit de mine, atunci reputaţia mea s‑a dus, şi ce‑or să mai spună nu mai are nici o importanţă.

Nu‑şi dădu seama că repeta exact cuvintele lui Rhett Butler. Îi venise deodată în minte şi se potrivea exact cu gândurile ei.

— O! Ce are să spună mama ta când va auzi? Ce are să creadă despre tine?

Un fior de vinovăţie o străbătu pe Scarlett gândindu‑se la consternarea lui Ellen când va afla de purtarea scan­daloasă a fiicei sale. Se consolă însă la gândul că Atlanta era despărţită prin douăzeci şi cinci de mile de Tara. Domnişoara Pitty nu va spune cu siguranţă nimic lui Ellen. Ar fi să arunce o lumină urâtă asupra calităţilor ei de "chaperon". Şi dacă Pitty nu va trăncăni, Scarlett nu va avea nici o neplăcere.

— Cred... zise Pitty, da, cred că ar trebui să‑i scriu lui Henry o scrisoare în privinţa asta... oricât mi‑ar displace s‑o fac... dar e singurul bărbat din familia noastră. Am să‑l rog să‑i facă observaţii căpitanului Butler. Doamne, Doam­ne, dacă ar fi trăit Charlie... Scarlett, niciodată nu mai trebuie să vorbeşti cu omul acela.

Melanie şezuse liniştită până acum; mâinile şi le în­crucişase în poală şi lăsase să i se răcească clătitele în farfurie. Se sculă şi, trecând în spatele lui Scarlett, îi încon­jură gâtul cu braţele.

— Scumpa mea, zise ea, nu te mai necăji. Eu te înţeleg şi ceea ce ai făcut aseară a fost un lucru curajos şi are să fie de mare folos spitalului. Şi dacă cineva îndrăzneşte să spună cel mai mic cuvânt împotriva ta, o să aibă de furcă cu mine... Mătuşă Pitty, te rog, nu plânge. I‑a venit greu lui Scarlett să nu meargă nicăieri. Nu e decât un copil.

Degetele ei se jucau prin părul negru al lui Scarlett.

— Şi poate că ne‑am simţi mai bine toate dacă am merge câteodată la petreceri. Poate că am fost egoiste stând acasă cu durerea noastră. În timpul războiului, totul e altfel. Când mă gândesc la ostaşii din oraş, aflaţi departe de căminele lor, fără prieteni la care să se ducă seara, şi la cei din spitale care s‑au făcut destul de bine ca să se scoale dar nu să plece înapoi pe front, atunci văd că am fost egoiste. Ar fi trebuit să avem şi noi în casă trei convalescenţi, aşa cum are toată lumea, şi să primim militari la prânz, în fiecare duminică. Haide, Scarlett, nu te mai necăji! Lumea n‑are să te mai vorbească de rău când are să înţeleagă. Noi ştim că l‑ai iubit pe Charlie.