Pe aripile vantului

50

Rhett nu se abătea, nici în clipele de mare intimitate, de la atitudinea lui calmă şi politicoasă. Scarlett însă avea mereu impresia că o pândeşte pe furiş; ştia că, dacă ar întoarce brusc capul, ar surprinde în ochii lui expresia aceea ca de om ce aşteaptă ceva, expresia aceea de răbdare aproape înspăimântătoare pe care ea nu o înţelegea.

Uneori era un tovarăş de viaţă foarte plăcut, deşi nu permitea nimănui să mintă, să se prefacă sau să se laude în faţa lui. O asculta când îi vorbea de prăvălie, de gatere, de cârciuma ei, de deţinuţi şi de banii pe care‑i cheltuia cu hrana lor, şi îi dădea întotdeauna sfaturi foarte înţelepte. Era neobosit la dans şi la petrecerile care‑i plăceau ei; avea o provizie nesfârşită de anecdote fără perdea, pe care i le povestea în desele seri pe care le petreceau singuri, cu o cafea şi o sticlă de coniac în faţă. Scarlett ştia că Rhett i‑ar fi dat orice, i‑ar fi răspuns la orice întrebare, cu condiţia să fie sinceră cu el, refuzându‑i însă orice ar fi încercat să capete pe căi lăturalnice – prin aluzii sau stratageme feme­ieşti. Avea obiceiul supărător de a‑i înţelege jocul, ca să râdă apoi de ea.

Văzând cu câtă dulce nepăsare se purta în general, Scarlett se întreba uneori, dar fără să fie cu adevărat curioa­să, de ce se însurase cu ea. Bărbaţii se însoară din dragoste sau ca să aibă cămin şi copii – sau pentru avere, dar ea ştia că nici unul din aceste motive nu‑l împinsese pe Rhett să se căsătorească cu ea. Era convinsă că nu o iubea. Când venea vorba despre casa ei cea minunată, spunea că e o oroare arhitectonică şi că preferă să locuiască într‑un hotel bine ţinut decât acasă. Niciodată nu făcea aluzii la copii, aşa cum făcuseră Charlie şi Frank. Într‑o zi, încercând să fie cochetă, îl întrebă de ce o luase de nevasta, şi se înfurie când el îi răspunse, cu o privire amuzată: "Te‑am luat de nevastă ca să am cu cine să mă distrez, draga mea".

Nu, nu o luase de nevastă pentru nici unul dintre motivele pentru care se însoară bărbaţii. O luase numai fiindcă o dorea şi nu o putuse avea prin alte mijloace. O recunoscuse în seara când o ceruse de nevastă. O dorise aşa cum o dorise pe Belle Watling. Acesta nu era însă un gând prea plăcut pentru Scarlett, ci de fapt o adevărată jignire. Dar ea alunga aceste gânduri, aşa cum alunga tot ce nu‑i convenea. Făcuseră un târg şi, dinspre partea ei, era mul­ţumită. Spera că şi el e mulţumit, dar de fapt puţin îi păsa.

Dar, într‑o dimineaţă, când se dusese să‑l consulte pe doctorul Meade în privinţa unei indigestii, află un lucru neplăcut, care o scoase cu totul din sărite. Cu ochii plini de adevărată ură, intră pe înserate în camera de culcare şi‑i spuse lui Rhett că o să aibă un copil.

Îmbrăcat într‑un halat de mătase, Rhett, care şedea şi visa învăluit într‑un nor de fum, o privi cu ochi pătrunză­tori când Scarlett începu să‑i vorbească. Nu zise nimic. Se uita tăcut la ea, dar stăpânit de o emoţie pe care Scarlett nu o observă: Era atât de disperată şi de indignată, încât nu vedea nimic.

— Ştii că nu mai vreau copii! Niciodată n‑am vrut. De câte ori îmi merge bine, trebuie să rămân însărcinată. Oh, nu mai sta acolo să‑ţi baţi joc de mine! Nici tu nu vrei copii! Oh, Doamne Dumnezeule!

Rhett aşteptase să audă ce spune Scarlett, dar nu acestea erau cuvintele pe care le dorise. Expresia feţei lui deveni dură şi ochii căpătară o privire complet inexpresi­vă.

— Atunci, dă‑l doamnei Melly. Nu mi‑ai spus tu că e aşa de proastă, încât mai vrea un copil?

— Îmi vine să te omor. Nu vreau să‑l am, nu vreau să‑l am!

— Nu? Continuă, te rog!

— O, dar se poate face ceva! Nu mai sunt o ţărancă proastă ca pe vremuri. Acum ştiu că o femeie poate să nu aibă copii dacă nu‑i doreşte. Sunt lucruri...