Pe aripile vantului

9

Într‑o dimineaţă de vară, Scarlett şedea la fereastra odăii ei de culcare şi se uita tristă la căruţele şi trăsurile pline de fete tinere, de militari şi de doamne mai în vârstă. Toţi coborau veseli pe Strada Piersicului, îndreptându‑se spre pădure după ramuri de copaci cu care să împodo­bească sala pentru bazarul ce se ţinea în aceeaşi seară în folosul spitalelor. Coroanele copacilor se uneau deasupra drumului, iar frunzele îşi profilau umbrele pe pământ. De sub copitele cailor zburau nori mici de praf roşiatic. Într‑o căruţă, cea din frunte, erau patru negri voinici cu topoare cu care să taie crengile şi să doboare viţa sălbatică. În fundul căruţei erau îngrămădite coşuri învelite cu şervete, pline de provizii, şi vreo zece pepeni verzi. Doi dintre negri aveau un banjo şi o armonică şi interpretau în felul lor melodia "Dacă vrei să petreci bine, înrolează‑te în cavale­rie". În urma lor se înşira vesela cavalcadă. Fetele tinere purtau rochii răcoroase de bumbac înflorat, eşarfe uşoare, mitene, pălării mari de pai şi umbreluţe care să le apere de soare tenul şi pielea. Doamnele mai în vârstă zâmbeau calm auzind glumele ce se aruncau de la o trăsură la alta. Convalescenţii, abia ieşiţi din spitale, şedeau înghesuiţi între doamne grase şi fete subţiri, care îi îngrijeau cu multă dragoste. Ofiţeri călare mergeau fără să se grăbească pe lângă trăsuri. Roţile scârţâiau, pintenii sunau, fireturile scânteiau, umbreluţele săltau, evantaiele se mişcau şi negrii cântau. Toată lumea se ducea să adune verdeaţă şi să se amuze mâncând pe iarbă bucatele aduse în coşuri şi pepe­nii. "Toată lumea", se gândi Scarlett îmbufnată, "afară de mine."

Trecând prin faţa ei, toţi o salutară şi o strigară, şi ea încercă să le răspundă amabil, dar îi veni greu. O durere mică dar ascuţită îi înţepa inima şi i se ridica în gât; acolo se va face nod şi nodul se va preface curând în lacrimi. Toată lumea se ducea la picnic, afară de ea. Adică toată lumea afară de ea, de Pittypat, de Melly şi de celelalte nenorocite în doliu. Melly şi Pittypat însă păreau nepăsătoare. Nici nu le trecea prin cap că s‑ar fi putut duce la petrecere. Scarlett însă ar fi dat orice ca să poată merge.

Nu era drept. Lucrase de două ori mai mult ca orice altă fată ca să pregătească totul pentru bazar. Împletise şosete şi bonete pentru copii, cuverturi şi fulare şi coţi întregi de dantelă, şi pictase nu ştiu câte vase de porţelan. Şi apoi brodase steagul confederaţilor pe vreo şase feţe de pernă (de fapt stelele erau cam neregulate, unele fiind rotunde şi altele având şase sau şapte vârfuri, dar efectul general era bun). Ieri lucrase până la extenuare într‑un hambar prăfuit ca să întindă pânza subţire, galben, roz şi verde, peste standurile ce se înşirau lângă pereţi. Supra­vegheată de doamnele din comitetul spitalului, muncise din greu şi nu se distrase deloc. Nu era amuzant să stai lângă doamna Merriwether, sau doamna Elsing, sau doam­na Meade, care te terorizau ca pe negri. Şi pe urmă, trebuia să asculţi cum se lăudau cu succesele fiicelor lor. Şi, cul­mea, făcuse două băşici la degete ajutând‑o pe Pittypat şi pe bucătăreasă să facă prăjituri pentru tombolă.

Acum, după ce muncise ca o roabă, trebuia să se retragă demnă tocmai când începea hazul. Nu era drept să aibă un soţ mort şi un copil care ţipă în odaia vecină, şi să fie ţinută departe de tot ce e plăcut pe lume!

Nu se scursese decât un an de când purtase şi ea rochii vesele, în loc de doliul acesta mohorât, şi fusese aproape logodită cu trei tineri. Nu avea decât şaptesprezece ani, şi picioarele ei cereau să danseze.

O, ce nedreptate! Viaţa trecea pe lângă ea pe drumul umbrit, plin de dogoarea verii – viaţa în uniforme cenuşii şi rochii de organdi înflorat, în sunetele banjoului şi ale pintenilor. Încercă să nu surâdă şi să nu facă gesturi prea înflăcărate bărbaţilor pe care‑i cunoştea mai bine, acelora pe care îi îngrijise în spital; îi venea însă greu să nu râdă făcând gropiţe, păstrând înfăţişarea unei femei al cărei bărbat i‑ar fi luat inima cu el în mormânt, atunci când de fapt nu era aşa.