Pe aripile vantului

30

În timpul verii calde care urmă încheierii păcii, Tara fu scoasă brusc din izolare. Luni de zile, un adevărat val de sperietori – oameni bărboşi, cu picioarele rănite, zdren­ţăroşi şi înfometaţi – urcă cu greu colina roşie. Căutau cu toţii puţină odihnă. Se aşezau pe scările umbrite ale veran­dei şi cereau de mâncare şi adăpost pentru o noapte. Erau soldaţi confederaţi care se întorceau la căminele lor. Tre­nurile aduseseră din Carolina de Nord la Atlanta rămăşi­ţele armatei lui Johnston, şi de acolo soldaţii începuseră pe jos lungul lor pelerinaj. După ce trecu valul oamenilor lui Johnston, sosiră veteranii sleiţi de puteri ai armatei din Virginia, apoi combatanţii de pe frontul de vest. Se îndrep­tau toţi spre sud, spre a‑şi regăsi casele, care poate nu mai existau, şi pe ai lor, care erau poate morţi ori împrăştiaţi. Cei mai mulţi mergeau pe jos. Câte unii, mai norocoşi, veneau pe cai sau pe catâri scheletici pe care convenţia de capitulare le îngăduia să‑i păstreze; animale lugubre, despre care chiar şi un necunoscător ar fi spus că nu vor ajunge niciodată în îndepărtata Floridă sau în sudul Georgiei.

Acasă! Acasă! Soldaţii n‑aveau decât acest gând în cap. Unii erau trişti şi tăcuţi, alţii veseli, râzând de suferinţele îndurate, dar gândul că totul se sfârşise şi că reveneau acasă era singurul lucru care îi ajuta să continuie drumul. Erau prea puţini cei care‑şi arătau regretele. Lăsau asta pe sea­ma nevestelor sau a bătrânilor. Luptaseră cu vitejie, fuse­seră învinşi şi singura lor dorinţă era să fie lăsaţi în pace să muncească iarăşi, sub drapelul pe care‑l combătuseră.

Acasă! Acasă! N‑aveau alt subiect de discuţie. Nu vorbeau nici de bătăliile la care luaseră parte, nici de rănile primite, nici de zilele nesfârşite de captivitate, nici de viitor. Mai târziu îşi vor aminti de lupte şi vor povesti copiilor şi nepoţilor despre cursele pe care le întinseseră inamicului, le vor vorbi de atacurile neaşteptate, de şarje, de marşuri forţate, de răni. Unora le lipsea un braţ, ori un picior, ori un ochi. Mulţi căpătaseră răni care‑i vor face să sufere pe vreme ploioasă, chiar de‑ar trăi până la şaptezeci de ani, dar toate astea păreau foarte puţin lucru pentru moment. Mai târziu va fi altfel.

Tineri ori bătrâni, vorbăreţi ori tăcuţi, plantatori bo­gaţi ori ţărani săraci, toţi aveau în comun păduchii şi dizenteria. Soldatul confederat era atât de obişnuit cu pă­duchii, încât nici nu se mai gândea la ei şi se scărpina chiar în prezenţa doamnelor. Cât priveşte dizenteria – "scurge­rea sanguină", cum ziceau doamnele delicate – părea că nu cruţase pe nimeni, de la simplu soldat la general. Patru ani de subalimentare, patru ani de alimente crude sau pe jumătate putrezite îşi îndepliniseră opera şi toţi soldaţii care se opreau la Tara fie abia se sculaseră după dizenterie, fie mai erau încă bolnavi.

— Nimeni în a'mata confede'ată n‑a'e maţe sănătoase, obişnuia să zică Mammy stând aplecată asupra sobei, cu faţa năduşită, şi fierbând ceaiul amar de rădăcină de dud, remediul suveran al lui Ellen împotriva acestei boli. Eu zic că nu yankeii i‑au bătut pe domnii noşt'i, ci ceea ce au în bu'tă. Domnii nu pot să se bată când maţele li se p'efac în apă.

Tuturor, fără excepţie, Mammy le dădu ceaiul ei, fără să‑şi piardă vremea întrebându‑i dacă sunt bolnavi sau nu; şi toţi, fără excepţie, se supuneau umiliţi, strâmbându‑se şi amintindu‑şi poate de alte chipuri negre şi severe, din locuri depărtate, de alte mâini negre întinzându‑le, neîndu­rătoare linguri cu doctorie.

Mammy nu admitea discuţie nici în chestiunea "chi­riaşilor". Nici un soldat cu păduchi nu putea intra la Tara. Îi conducea în spatele unui tufiş, le lua uniformele, le dădea un lighean cu apă, o bucată bună de săpun cu leşie ca să se frece şi le mai dădea perne şi pături ca să‑şi ascundă goliciunea, în timp ce ea le fierbea efectele în cazanul de rufe. Degeaba îi demonstrau tinerele femei că "o atare atitudine umilea pe soldaţi", Mammy le răspundea că ele însele ar fi încă şi mai umilite descoperind păduchi pe corpul lor.