Your Babysitter

Capitolul 5.

Shiro's p.o.v.

- Viaţă stupidă! Slujbă stupidă! Sunt așa obosit, vreau doar să merg acasă la soţie și copil, mă rog, soţ. Eh, tot aia!

Spun eu cu voce tare, primind priviri confuze de la trecători.

- Vreo problemă?!

Spun eu pe un ton serios spre nervos și cu o expresie încruntată pe față. Asta am învățat-o de la Black. Intimidează oamenii așa de bine, încât niciunul nu îndrăznește să comenteze când ne văd că mergem pe stradă ținându-ne de mână. Eh, adică eu îl țin pe Black de mână, dar el nu mă respinge deci e consensuală treaba. După atâţia ani, scânteia n-a murit!

Deci, m-am săturat de muncă, de birou și de acte și de tot. N-aș putea demisiona? Nu, normal că nu, pentru că nu ne putem întreţine doar dintr-un salariu de profesor, dar cred că dacă ne străduim și nu mai mâncăm așa mult poate... Aberez de la oboseală. Offf! De ce nu mi-am luat eu permisul de conducere? Acum aș fi fost deja acasă și nu ar mai trebui să merg atât... Răspuns, instructorul a zis că sunt prea agresiv la volan. Eu? EU, agresiv?! Păi și Black cum de și-a luat permisul?! Off, vreau să-l iau în braţe și să fac diverse cu el chiar acum, dar nu pot. Nu mă lasă să fac nimic cât e Grey acasă, iar Grey e mereu acasă! Nu că asta ar fi un lucru rău, vreau să spun că e mai bine să-l știu în camera de lângă mine, decât fumând sau îmbătându-se pe la colţul blocurilor, cum făceam eu la vârsta lui. Copilul ăla nu-i copil, asta e numai vina lui Black. Cred că să îl las să-l crească singur atâta timp nu a fost o idee bună deloc.

Habar n-am cum să-mi abordez fiul, pentru că tot ce-l interesează e studiul și Black. Atât! Mă jur că mă uit la ei doi și nu văd diferenţa. Hai, Shiro, ești obosit, lasă-ţi grijile deoparte. Uite, aproape ai ajuns acasă.

Când ajung în faţa ușii, îmi caut cheile, doar ca să descopăr că nu le am. Grozav! Sun la sonerie și în câteva clipe încuietoarea e descuiată și ușa deschisă.

- Oh, doar tu erai...

Spune Black parcă dezamăgit să mă vadă. Intru înăuntru și închid ușa în urma mea apoi spun:

- Și eu mă bucur să te văd, Black.

Ce v-am spus eu? Scânteia n-a pierit!

- Scuze, speram să fie Grey.

Evident, dar din nefericire sunt doar eu.

- Stai, Grey încă nu e acasă?

Întreb eu surprins. Pot să iau asta ca pe un semn divin?! Dumnezeu mi-a ascultat rugămințile și m-a răsplătit că am muncit atât?!

- E la muncă.

- Oh, da! Mi-am amintit acum. Zicea că vrea să se angajeze.

- Nu înțeleg de ce e nevoie să lucreze, nu e destul că lucrăm noi?

Întreabă Black puțin revoltat.

- Poate vrea mai mulți bani de buzunar.

Spun eu, încercând să îi țin partea lui Grey.

- Dacă asta era, atunci putea să ceară. Ar trebui să stea aici unde îl pot supraveghea tot timpul.

- Dumnezeule, lasă copilul să trăiască puțin! Nu mai fi așa strict.

- Nu sunt strict, îl las să facă tot ce vrea, pentru că am încredere în el. E doar că... îmi fac griji.

- Înțeleg.

Îmi pun o mâna pe umărul lui, încercând să-l consolez cât de cât.

- Știi, te gândești mereu numai la Grey, încep să fiu puțin gelos.