Your Babysitter

Capitolul 31.

Mult prea lung, nu-l pot corecta, scuzaţi greselile.

Grey's p.o.v.

- Deci, de ce voiai să mă vezi ieri?

Întreabă el.

- Nu mai contează acum.

Răspund eu, încercând să evit contactul vizual. Nu îmi amintesc să îi fi spus vreodată lui Amarillo unde stau, dar se pare că a aflat cumva și acum iată-l aici, în camera mea, pe patul meu, ca să fim mai exacți, cu o expresie serioasă pe față, mâinile în sân, așezat bine merci pe stomacul meu. O poziție perfect normală, doar că nu e. Nu am nici cea mai vagă idee cum s-a ajuns la asta, așa că nu mă întrebați. Pur și simplu mi-am deschis ochii și m-am trezit cu el aici, amândoi aflându-ne în poziția asta inconfortabilă. Și nu spun că e inconfortabilă pentru că e greu și stă pe mine, nu nu nu! Ci pentru că mă ucide cu privirea. Sunt destul de sigur că nu o face intenționat, dar nu pot să nu mă simt vinovat când mă uit la el și îmi amintesc că eu am fost cel care l-a chemat în parc, apoi l-a lăsat baltă.

- Nu contează, hmm?

Întreabă el, punându-și mâinile de o parte și de cealaltă a mea și aplecându-se încet spre mine, fața lui fiind din ce în ce mai apropiată de a mea.

- La telefon părea că ai ceva foarte important să îmi spui.

- Nu e nimic.

- Nimic zici, eu nu cred că să mă întrebi dacă vreau să fiu cu tine e nimic, Grey.

La auzul cuvintelor lui, tresar și îmi întorc fața pre el, privindu-l pe de o parte confuz, pe de cealaltă parte speriat și pe de cealaltă cealaltă parte, știu că sunt cam multe părți, dar trecem cu vederea, jenat. De unde a aflat?

- Probabil te întrebi de unde am aflat, nu?

- De unde știi?

Întreb eu surprins.

- Ți-se citește pe față.

Răspunde el, făcându-mă să mă mai calmez, nu mult, doar puțin de tot.

- Plus că îți aud gândurile.

CE?!

- E adevărat, Grey.

- Ok, mă sperii foarte tare acum! Dă-te jos de pe mine, ăăă... te rog.

Spun eu, încercând să îl ridic pe Amarillo de pe mine și să îl îndepărtez.

- Oh, scumpule, nu asta era intenția mea. Nu voiam să te sperii, îmi pare rău, promit că nu mai fac. Uită-te la mine, Grey, sunt eu, Amarillo pe care îl iubești.

- Îmi vine greu să cred asta.

- Grey...

Puteam simți o oarecare notă de tristețe în glasul lui, lucru care mă făcea să mă simt puțin prost. Înghit în sec și mă uit la el, încercând să îi ofer un zâmbet care să nu pară prea forțat.

- Poate asta te convinge.

Spune el, punându-și mâinile pe obrajii mei. Amarillo își apropie fața tot mai mult de a mea, iar când distanța dintre noi devine doar de un jumătate de centimetru, își închide ochii. Fac la fel și în mai puțin de câteva secunde simt o pereche de buze moi atingându-le pe ale mele. Era un sărut lent și gentil, plin de sentiment și fără urmă de intensitate sau perversitate. Pot spune că era plăcut, dar nu se compara cu săruturile lui Azul.