Disperat de ea

Volumul II- Capitolul 15

Adrien Povestește

Sunt cel mai mare dobitoc, din toate timpurile .

Cum am putut sa ii spun asemenea lucruri? Stiu bine ca o iubesc, dar la dracu' nu sunt bun pentru ea, ajung doar sa ii distrug fiecare sfărâmă de speranta si inocenta, ajung sa o rănesc in fiecare moment in care ma apropii de ea .

De ce sunt un asemenea fraier?

As vrea chiar acum sa ies din masina, sa merg dupa ea si sa imi lipesc buzele de ale ei, sa ii spun ca am mintit si ca vreau ca intre noi sa fie ceva mai mult, dar orgoliul nu ma lasa.

Nu imi pot permite sa o mai rănesc, nu e sanatos jocul asta pe care il facem. Relatia noastra nu urca, doar coboara, nu putem evolua, lucrurile nu vor merge niciodata intre noi.

Ea trebuie sa aiba alaturi un baiat ca boul de varmiu, cineva care ii poate acorda timpul si dedicatia de care are nevoie, cineva care nu o rănește prin fiecare mișcare pe care o face, cineva care stie sa o prețuiască, la dracu' cineva opus mie .

Niciodata nu am fost ceea ce ii trebuia, mereu am stiut ca e prea buna pentru mine si ca tânjesc la cineva care nu mi se cuvine .

De ce trebuie sa fie totul atat de complicat? De ce nu putem fi doar noi doi pe lumea asta, fara sa mai existe suferința ?

De ce fac lucrurile gresit mereu ? De ce sunt defect?

O privesc cum se îndepărtează considerabil de masina mea, ștergându-și lacrimile ce ii apăruseră pe obraji cu varful degetelor.

- Sa-mi bag!* urlu eu in timp ce lovesc volanul cu putere .

Imi așez degetele pe tâmple, incercand sa ma calmez dar fara reusita.

De ce a trebuit sa plece fix cand aveam curajul sa ii fac loc in viata mea? Cand aveam curajul de a ii mărturisii tot ce simțeam? Acum puteam fi fericiti impreuna, fara certuri si fara situatia asta complicata .

Dar, destinul are alt plan pentru noi.

Incerc sa imi revin in urma loviturii puternice pe care mi-am provocat-o singur, lovitura sufleteasca.

Nu m-am simtit niciodata atat de neajutorat, atat de ranit si respins.

Oftez in timp ce pornesc motorul mașinii, apoi radioul care imi acapareaza urechile cu sunetul melodiei What about us-Pink .

Ma plimb prin Paris nervos, cu ochii inlacrimati incercand sa ma calmez si sa uit tot ceea ce s-a intamplat, dar fara reusita.

Clachez si, opresc masina in parcarea de langa parc, apoi ies din ea si o inchid.

Trag aer in piept, apoi il scot puternic, repetând procesul pret de cateva minute, apoi ma ascund in spatele celui mai apropiat bloc, unde ma transform in cel mai mare răufăcător al Parisului, Chat Blanc.

Nici Macar nu am de gand sa rănesc pe cineva, sa distrug ceva sau sa fac orice altceva necuviincios, vreau doar sa colind orasul, ceea ce ajung si sa fac.

Sar din casa in casa, din masina in masina, pana ajung in varful Turnului Eiffel.

Cand in sfarsit credeam ca m-am calmat, o vad cum iese din cinematograf cu cel mai fals zambet pe care il poate oferii, in ochi inca i se pot observa cateva lacrimi, asta datorită faptului ca a vazut filmul ala de care e obsedata, sper.

O urmaresc in liniste, pana cand ajunge in casa, astept inca cateva minute, apoi ma apropii de balconul ei si bat usor in geam.

Probabil voi regreta asta mai tarziu.

Ea isi ațintește privirea spre sursa zgomotului, apoi încremenește cand ma vede stâng agale la fereastra ei, ezita cateva secunde apoi imi deschide fereastra cu mana tremurândă .

Eu fac pasi spre ea, in schimb ea se fereste si se îndepărtează de mine. Ii pot mirosi frica.

Ma analizează din cap pana in picioare speriata, apoi cand vede ca ma așez pe pat, continua sa se uite.

- Ce te holbezi asa?*zice eu.

- Ce cauti aici? Crezi ca ti-am permis sa intrii?*spune ea pe un ton autoritar

Eu incep sa rada, apoi spun:

-Nu am nevoie de permisiunea ta, stii ca inca iti pot suge tot sangele,nu?

O aud cum înghite in sec, insa isi păstrează poziția ferma.

-Doar sa îndrăznești .

Imi dau ochii peste cap căutând o replica buna, insa in preajma ei sunt pierdut, in orice forma as aparea.

- Ai venit sa imi faci rau?*spune ea cu vocea tremurândă.

La dracu' Adrien, ai ajuns sa o îngrozești, nu numai in viata reala, acum si asa. Inainte Motan Noir era un refugiu pentru Marinette, acum ii este frica de el.

Pe cine păcălesc? Motan Noir a fost înghițit in întregime de Chat Blanc .

Odata cu revenirea ei, viata mea a reluat cursul bun, acum reusesc sa ma stăpânesc.

Ceea ce face ea in schimb, ma surprinde.

Am crezut tot timpul acesta ca ii e frica de mine, dar cand i-am simtit dosul palmei lipit de obrazul meu, mi-am dat seama ca nu e chiar asa. Am subestimat-o.

- Chiar crezi ca poti reintra in viata mea, in halul acesta ? Stii Cati oameni nevinovați ai ranit? Stii cate pagube ai facut? Stii Cati oameni sunt îngroziți de tine? Esti un egoist. Ai venit sa imi faci acelasi lucru? Sau sa iti satisfaci poftele diavolesti ? Esti un monstru Chat! Nu mai ai nicio speranta...

A spus toate acestea fara a răsufla, tot cea ce fac este sa raman încremenit si sa o privesc derutat.

Poate are dreptate, poate sunt un monstru fara speranta, insa monstrul acesta Incearca sa șteargă trecutul cu buretele.

Ii vad buzele cum se misca usor, insa imi dau seama ca ea inca tipa la mine, dar in locul vocii sale aud doar in țiuit. Sunt concentrat pe altceva.

Cand incepe sa gesticuleze, si sa imi lovească pieptul cu mainile, ma trezesc la realitate si ii apuc usor încheieturile.

Ii atintesc ochii cu privirea, iar in ei pot citi îngrijorare. E îngrijorată pentru mine?

- Ce e in neinregula cu tine?*spune Marinette mai calma de data aceasta.

Tot ceea ce fac este sa ridic din umeri, continuând sa o analizez atent.

- Unde a dispărut Motan Noir pe care il Stiam? Cel care nu ar face rau nici Macar unei muste, cel glumeț si mereu cu zambetul pe buze, cel care este opusul tau in totalitate?

Șutând printre mustăți, apoi ii spun:

-Acel Motan Noir nu mai exista, a fost omorat de Chat Blanc.

- Atunci, va trebui sa lupt cu tine pentru a il readuce inapoi?*zice ea privindu-ma fix in ochi.

- E o declarație de razboi Marinette?

-Poti sa o iei cum vrei.

-Nu ai nicio sansa împotriva mea.*rad eu .

-Vom vedea.

Aceasta isi da ochii peste cap, apoi incepe sa chicoteasca.

Imi era dor de rasul ei, mereu mi-a fost.

- Chiar ai de gand sa ma ranesti?*repeta ea .

- Stii bine ca nu..*oftez eu

Aceasta Zambeste apoi imi face semn spre fereastra, ceea ce inseamna ca ar trebuii sa plec, ceea ce si fac .

Va urma