Instinct

Partea 35

- Deschide ușa în momentul acesta!- Strig bătând în ușă, dar nimic.
Mă enervez și răsucind clanța deschis ușa și intru în încăpere. Stă întins pe patul dezordonat și privește tavanul de un alb imaculat. Închid ușa în urma mea, răsucind cheia în broască.

- Mă așteptam să vi.
- De ce ai făcut asta? Și mai important, cum ai reușit să o faci? Nici nu se poate ridica de pe fotoliu.- Îl întreb încă șocată.
- Răspunsul este foarte simplu, sunt mai bun decât el, sunt mai puternic și mai rapid.- Surâde ușor și se ridică în șezut începând să își desfacă nasturii de la cămașă până reușește să o dea jos. E bandajat, pe abdomen și brațe.- Dar a reușit să mă ardă ici-colo.
- Încă nu mi-ai răspuns la întrebare, de ce ai făcut asta?- Repet, încercând să nu schițez nici o expresie.
- Nu are dreptul să te lovească.- Răspunde ridicându-se de pe pat.- Nu are dreptul nici măcar să te atingă.- Continuă apropiindu-se de mine, privindu-mă în ochi. Exact ca un prădător care e gata să înhațe prada.
- De ce nu ar avea dreptul?
- Pentru că nu este frumos să te atingi de ceea ce este al altcuiva, sper că am reușit să îl învăț bine acest lucru.
- Nu te înțeleg. - Simt cum mă apucă de umeri și mă aruncă pe pat, el poziționându-se deasupra mea. Ochii lui sclipesc vag la atingerea razelor de soare care își fac loc printre draperiile trase.
- Ba da, mă înțelegi.- Spune ridicându-mi ușor bărbia pentru al privi din nou în ochi.
- Damian, ce ai de gând să faci?
- Nimic, absolut nimic.- Îmi răspunde și se aruncă lângă mine trăgându-mă cu mâna dreaptă, cu spatele spre abdomenul lui, dar nu înainte să mă sărute fin pe gât.- Ce spui ca azi să megem în sat?
- Nu cred că oamenii ar fi prea bucuroși să mă vadă.
- Nu trebuie să știe că ești acolo. Și chiar dacă te-ar recunoaște cineva, nu trebuie să îți fie frică atâta timp cât ești cu mine.
- Au tot dreptul să le fie frică de mine. Am rămas singură pentru câteva zile și am devenit un criminal în serie. Sunt un monstru pentru că nu regret nimic.- Mă ridic în poziția de șezut, ușor agitată.
- Nu ești un monstru, ai pedepsit terădătorii. Nu au avut încredere în decizia reginei și au pornit o revoltă, tu doar ai impus respect în numele ei

Chiar dacă încearcă să mă liniștească nu reușește, pentru că văd pe chipul lui îngrijorarea.

- Nu vreau să mă întorc la conac, după cele întâmplate nu.
- De data asta nu vei mai pleca, îți promit.
- Am putea rămâne aici astăzi? Mergem cu altă ocazie în sat.
- Dacă nu ne deranjează nimeni,  atunci da.- Zâmbește ușor și mă sărută pe frunte.
Mă simt minunat, alături de el parcă nu mi s-ar putea întâmpla nimic. Dar pacea din sufletul meu nu durează prea mult timp, o bătaie în ușă ne întrerupe.
- Domnișoară Skyler, îmi cer iertare pentru deranj, contele Julian Aris vă așteaptă în grădina din spate.- Spune o slujnică dincolo de ușa de lemn.
- Mulțumesc, voi merge imedeat.- Răspund oftând adânc.
- Va fi bine.
- Sper.

Nu îmi pot scoate din minte acea șcenă cu Julian. Parcă în acele momente nu era el, l-am văzut într-o ipostază în care nu am crezut că o voi face vreodată. O partea din mine vrea să lămurească lucrurile, dar o alta l-ar arde de viu.