How it goes I (1D FF)

6. Evadarea

Urc pe scări încet, cu lacrimi venite nu știu din ce motiv. Vedeam doar treptele, dar și pe ele în ceață.

De odată mă izbesc de ceva sau cineva.

Îmi ridic privirea.... Harry. Mai bine de atăt nu se putea.

Se uită ciudat la mine apoi zice ironic:

-Ce s-a întâmplat prințesă, ți-au dispărut cavalerii?

Îl ocolesc și merg mai departe, de data asta mult mai repede.

Intru în cameră, încui ușa și mă las în jos alunecând ca o plastilină pe covor.

Ce se întâmplă cu mine?

Voi plecă cât de curând... Dar cred că singura șansă ca să scap de calvarul ăsta este... ca ceilalți să nu știe că plec.

Mă îmbrac, îmi pun puținele lucruri în rucsac și cobor tiptil pe scări.

Trec prin living, unde dormeau Niall și Liam. Of, doamne! Îi cunosc nici de 24 de ore și deja sunt frați pentru mine...

Deschid ușa și ies afară.

Afară bătea vântul, era destul de frig.

Înaintez în curte cu pași tremurați- încă aveam febră și lacrimi în ochi.

Deschid poarta, gândinu-mă că de aici voi scăpa, că nu voi mai putea reveni. A fost o pură întâmplare, trebuie să uit ce s-a întâmplat, pur și simplu. Nu s-a întâmplat.

Dau să ies pe poartă dar...

-Dacă faci un pas pe acea poartă, mă duc să-i trezesc.

Îmi întorc privirea speriată. Harry.

-I-ai distruge. Ar fi dezamagiți de tine și nu cred că vrei asta.

-De ce-mi faci asta? Nu-mi spune că te superi dacă plec pentru că n-aș crede.(eu)

-Nu dar trebuie să fac ceva. Dacă rămâi aici o să-ți faci rău singură. Trebuie să te oblig să suferi.

-De ce?(eu)

Harry se apropie de mine, astfel că acum era doar la vreo 20 de centimetri de mine.

-Uite, nu știu ce i-ai făcut lui Niall, ce i-ai promis sau ce i-ai zis, dar pe mine nu mă duci ușor de nas.

Îmi dau ochii peste cap.

-Ah, adică tu crezi că i-am promis lui Niall o partidă și că m-am prefăcut neajutorată și că eu chiar știam cine sunteți, dar sunt doar e centuristă dornică de adrenalină.(eu)

Harry îmi susține privirea. Omg... ce ochi superbi are... Stai ce?

-Asta crezi?(eu plictisită)

-Poate nu asta, dar nu pot să cred că lui Niall i-a fost milă de tine.(Harry)

-Uite care e faza, asta nu ține de mine, ține de Niall, dacă vrei să clarifici situația, vorbește cu el. Acum lasă-mă să plec. Amândoi vrem asta.(eu)

Crețul continuă să se uite în ochii mei, mă omoară cu privirea lui.

Mă întorc să ies pe poartă.

Continui să merg. Trebuie să uit totul.

-Ești proastă. Niall nu ar fi făcut asta dacă nu avea un motiv real. Pe mine m-a aburit cu vocea ta de aur, dar motivul este altul, iar faptul că pleci acum e cea mai mare dovadă că ești o curvă.

Mă opresc înghețată. Trebuia să procesez ce tocmai auzisem. În inima mea se făcea mici fire de gheață, furie, ignoranță, ca în Frozen, când ai sentimente, dar sunt umbrite de ură...

-Dacă nu ești așa, atunci întoarce-te.(Harry)

Nu vreau să mă întorc. Nu pot.

-Măcar fă-o pentru Niall.

Nu puteam. Niall era doar un frate...

-Pentru că nu ești așa.

Nu sunt așa.

-Gândește-te.

Mă gândesc.

 -Și fă ce trebuie să fac.

Știu ce trebuie să fac.

Continui să merg. După câțiva pași încep să alerg.

Asta a fost.

Harry avea dreptate. Sunt o centuristă.