How it goes I (1D FF)

21. De ce-mi faci asta?

Oh... Cum am putu uita?

-Dar trebuie să mergem mai întâi la spital neapărat, zic eu speriată.

-De ce? întreabă Niall.

-Tata! zic eu respirând greu.

-Oh, zice Eleanor în semn că a uitat. Mergem chiar acum, îmbracă-te.

Mă duc repede în camera mea și mă schimb cu viteza luminii,  apoi cobor în living, unde Eleanor și ceilalți mă așteptau.

-Nu e nevoie să veniți și voi, zic.

-Ba e nevoie, spun ei.

Mergem cu mașinile până la spital. Tot drumul n-am scos nici o vorbă. Nu puteam.

-Cass, te simți bine? mă înteabă Dani.

Nu știu. Nu pot să răspund.

-Da... zic eu încet.

Ajungem în sfârșit la spital, iar eu dau buzna înăuntru.

-Bună ziua, domnișoară! Vă puteam ajuta cu ceva? întreabă asistenta de la intrare.

-Andrew James! spune eu. Îl pot vedea, vă rog? 

-Un moment vă rog! spune aceasta tastând ceva pe laptopul din fața ei.

Între timp ajung și ceilalți, îi simțeam cum stăteau în spatele meu.

-Da, sala 275G, la etajul al treilea, spune asistenta.

Alerg pe scări, fără să-mi pese dacă dau peste cineva. Nu conta acum. Nu asta.

Etajul 1...

Etajul 2...

Etajul 3! Intru pe ușa de la etaj și caut sala 275G... 271G....272G...273G... 274G... 275G!!!

Deschid ușa și rămân în prag împietrită. Tata era întins în pat, conectat la un trilion de aparate, într-o plapumă albă... Era ars pe față și avea câteva zgârieturi, dar în rest părea bine. Poate doarme...

Intru în sală și mă așez pe marginea patului lui. Ciudat, dar faptul că pijamalele sale de la spital erau albe, patul era alb, luminile erau albe... totul îmi amintea de un regat în care doar îngerii ajung. Îi iau mâna într-a mea și vărs o lacrimă. Poate dacă ar fi treaz ar zice Nu plânge degeaba... Prințesa lui nu merită să plângă...Și toate astea din cauza unui incendiu amărât care nici măcar nu știu cum s-a produs...

Îi aud pe ceilalți certându-se pe hol, apropiindu-se de sala în care eram.

-Niall, poți să taci o dată? Ai mâncat acum 30 de minute! îl aud pe Harry spunând.

-De abia au trecut 30 de minute?! spune Niall. Puteam să jur că a trecut mult mai mult.

-Oh, mai taci, înfometatule, spune Louis râzând.

-Bine, morcovel! spune Niall.

-Băieți, cred că aici e.... o aud pe El șoptind.

Și mda, se pare că m-au găsit. Erau cu toții în prag și se holbau la mine, dar mie nu-mi păsa. Ce știu ei despre mine? Nu știu nimic! Și nici n-ar putea să mă înțeleagă vreodată...

Cineva se apropie de mine și îmi pune mâna pe spate. Cred că era Louis.

-Îmi pare rău, Cass! șoptește.

Nu zic nimic. Oricum, ce aș putea să zic? Să-i spun că nu are de ce? Nu ar avea rost. 

Stau așa o vreme, rememorând toate amintirile mele cu tata. Totuși, dacă ar fi mort, Doamne ferește, nu l-ar mai ține în spital, nu? Deci e bine. Trebuie să fie bine. Aștept din moment în moment... Se poate trezi și îmi poate zice Bună, scumpo! cum făcea de fiecare dată când mă vedea. De ce nu se trezește? De ce?

Mă lasă din nou singură... A lipsit 6 luni, iar acum sunt din nou singură, din nou. Mă lasă așa, de parcă nu i-ar mai păsa. Știe că îl urăsc când face asta. De ce îmi face asa? De parcă i-ar plăcea s mă vadă suferind. Nu-i place... Niciodată nu i-a plăcut... Atunci trezește-te și vorbește cu mine! Spune-mi să nu mai fac pozne și să mă întorc înainte de 10 noaptea acasă. Ceartă-mă! Spune-mi că pot lua și note mai mari! Zâmbește-mi, oh, de ce nu faci asta, de ce nu te trezești? De ce îmi faci asta???

Plângeam. Nu știam exact de ce... Dar nu vroia să mă vadă. Dacă ar fi vrut să mă vadă ar fi deschis ochii și m-ar fi luat în brațe. Dar nu o face, deci nu vrea să mă vadă. Gândul ăsta mă lovește ca un cuțit și încet încet amețesc, simt cum sângele amorțește în vene și că eu nu mai am sens.

-Nu mă lăsa singură... șoptesc eu printre lacrimi.

Atunci Eleanor și alți câțiva vin și mă iau în brațe.

-O să fie bine, îmi zice Eleanor.

Eu o credeam de obicei. Dar acum nu o pot crede. Dacă ar fi bine, s-ar trezi și ar zice orice ca să mă facă feirictă. Dar nu o face. Sufăr. Din cauza lui.

-Oh, bună ziua!

Mă întorc speriată și văd un domn îmbrăcat în halat de doctor.

-Sunteți rude sau ceva? întreabă el.

-Da, eu sunt fiica lui, zic eu tremurat.

-Ah, zice acesta. Eu sunt doctorul Steven și mă ocup de tatăl dumitale.

-Ce are? De ce nu se trezește? De ce nu poate vorbi??? spun eu.

Doctorul oftează.

-Domnișoară calmați-vă! spune acesta.

Eu nu zic nimic.

-Este în comă, spune doctorul serios.

Nu știam cum este să te simți de parcă îți fuge pământul de sub picioare pentru că nu am mai simțit niciodată așa ceva. Dar acum știam. Ceilalți mă strigau, dar eu nu știam de ce făceau asta. N-au de gând s-o facă în continuare. Nu-mi pasă. Sângele îmi înghețase, mâinile le simțeam ca pietrele, iar aerul pe care îl repiram parcă era plumb. Toate se învârteau în jurul meu. Eu nu mai eram. Nu aveam sens. Nu mai puteam să stau, nu aveam de ce. Un simplu contact dur mă face să pierd totul. Totul, iar lumea dispare. Totul se învăluie în negru, iar eu nu mai știu nimic.

Hei, pufoșilor! Ce mai faceți? Cum vi se mai pare cartea? Și ce credeți că se va întâmpla în continuare?

Keep reading! Sj♥