How it goes I (1D FF)

32. Foc de tabără

Îmi scot telefonul, cu intenția să o sun pe Eleanor.

-Îh... zic eu.

-Ce? întreabă crețul.

-N-am semnal!!! zic eu enervată.

Apoi urmează câteva momente de liniște tensionată între noi.

-De ce te-ai așezat? Trebuie să mergem să îi căutăm! zic eu încercând să-mi păstrez calmul.

Harry se ridică. 

-Acum pe unde să o luăm? întreabă el.

-Cred că au luat-o pe la stânga, parcă așa arăta pe hartă, zic eu.

-Nu, trebuie să o fi luat pe la dreapta, spune Harry superior.

-Oh, normal, Styles, dacă nu e stânga, e dreapta! Orice ca să nu fi de acord cu mine! zic eu supărată.

-Fie cum zici tu atunci, spune crețul indiferent.

O luăm la stânga și înaintăm pe cărare. Doar mie mi se putea întâmpla asta. Să mă pierd în pădure cu cel mai antipatic om pe care îl cunosc (în fine, după profesorul de chimie).

Începea să se însereze. Soarele devenea din ce în ce mai portocaliu, strecurându-se printre crengile copacilor.

-Argh!

Harry stătea întins pe jos, sau mai bine zis într-o baltă de noroi. Având în vedere că săptămâna asta a plouat, s-au făcut mici mocirluțe. Iar domnul Styles a căzut într-una din ele.

-Ridică-te, idiotule! zic eu abținându-mă să nu râd.

-Copacii ăștia au ceva cu mine, pe morcovii lui Lou! spune el.

Zâmbesc. Sunt rare dățile în care chiar mă face să râd.

Mergem așa încă vreo jumătate de oră. Fără să-i găsim însă.

-Cassie, să întunecă! spune Harry obosit.

Nu zic nimic.

-Trebuie să ne oprim, spune el.

Nu scot nici un cuvânt. Auzeam un foșnet și tot continuam să merg în direcția aia.

-Cassandra!

-Nu-mi mai spune așa! spun eu nervoasă. Nu știu de unde știi care este numele meu real, dar nu-mi mai spune așa!

Pe fața lui văd o urmă de tristețe, dar nu întreb de ce.

-Tu auzi? întreb eu.

-Ce? zice el.

Înaintez în direcția dinspre care venea foșnetul. Ce să vezi? Era un râu care trecea prin pădure!

-Harry! E un râu! zic eu.

-Hai să rămânem aici, nu mai putem continua, se întunecă! spune Harry.

Nu vreau.

Nu zic nimic.

-Mi-e frică, șoptesc eu.

Crețul părea încurcat.

-De ce să-ți fie frică? întreabă el confuz.

-Dacă eram cu ceilalți era altceva, dar... mi-e frică sa fiu aproape singură într-o pădure noaptea, spun eu încet.

Idiotul oftează.

-Nu ești singură, spune el.

-Am zis aproape! îl atenționez eu.