How it goes I (1D FF)

34. Detalii

Eu nu am avut niciodată prieteni adevărați până acum. Niciodată. Colegii de la școală au fost întotdeauna simpli amici. Niciodată nu m-am înțeles cu adevărat minunat cu ei... Așa explic de ce nimănui nu i-a păsat ce mi s-a întâmplat în ultimele săptămâni. În plus, puținii cu care să zic că mă înțelegeam mai bine, sunt plecați din țară.

De ce mă comport așa?

Ei binee.... explicația vine acum:

*Cu o oră în urmă*

-Hm, se pare că nimeni nu știe de mica excursie din pădure, spune Eleanor în timp ce își verifica pagina de Twitter.

-Asta e de bine, zic eu zâmbind.

Tocmai am mâncat. Eleanor se uită la televizor iau eu mooorr de somn. Băieții sunt în camere, iar Dani a trebuit să plece la nu știu ce repetiții.

Și așa mi se închid ochii...

„Luke stătea pe canapea și citea un ziar. Desigur că eu și Harry râdeam de mutra pe care o avea, citind ultimele știri.

-Hei, puștilor, nu mai râdeți de mine! spune Luke încercând să pară serios, dar pe mine și Harry ne bufnește râsul și mai tare.

-Lasă că vedeți voi... spune și vine spre noi, ca să ne gâdile.

Încăperea se umple de chicotele și implorările noastre să ne lase în pace.

Într-un târziu, ne lasă.

-Ce ați zice de o plimbare până la cofetărie, cât nu ne prind Clary și mamele? spune Luke zâmbind.

-Yeeee, Luke, ești cel mai tare! spunem eu și Harry în cor.

El chicotește și ne dă o îmbrățișare de urs. E cel mai tare adult pe care îl știu, după tati. Mami nu mă lasă să mănânc înghețată iarna, dar Luke da.

-Și eu vă iubesc, micuților! spune Luke încet.

Știm asta. Și așa va fi mereu."

Nici măcar nu știu cine este acest Luke. N-am cunoscut nici un Luke în viața mea! Acum totuși mă calmez, pentru că asta e dovada că visele nu sunt reale de fapt.

Acum revenim.

Louis mi-a spus că ar vrea să-mi arate ceva, așa că am urcat cu el la etaj, intrând într-o cameră în care erau mai multe instrumente muzicale, printre care și un pian... Mersi Lou!!!

Sar în sus de bucurie și îl îmbrățișez pe Lou.

-Te las să-ți petreci puțin timp aici... Știu că ți-ar plăcea, spune să iese din cameră.

Încep să ating clapele. Un sunet sumbru și străin iese din pian și îmi dau seama că nu a mai fost folosit de mult, dar nu contează. E pian, deci face parte din viața mea.

Încep să cânt la pian, iar astfel timpul pur și simplu zboară. Așa este mereu, dar mă simt minunat. Asta îmi place să fac cel mai mult... Nu știu de cât timp stau aici, dar nu-mi pasă...

-Cânți minunat!

Mă întorc și o văd pe Eleanor zâmbind.

-Mersi, spun zâmbind la rândul meu.

-Te-ai gândit vreodată să faci o carieră din asta? întreabă ea apropiindu-se.

-Sincer, nu, spun eu.

-Ei bine, ar trebui...  Vino la masă. Stai aici de ceva vreme, spune și apoi iese.

Doamne, deja a venit cina? Chiar atât de mult am stat?=)