How it goes I (1D FF)

12. Dezastrul de acasă

Tot restul zilei l-am petrecut împreună. A fost genial să stau din nou cu părinții mei. N-am mai stat așa, în familie de o grămadă de timp, adică cam 3-4 ani.

-Și ce a mai făcut prințesa mea?(tata)

-A făcut bine, zic eu zâmbind.

Cât ne uitam la televizor, tata dă pe un post de știri. De odată, apar niște noi știri.

„Și iată că băieții de la One Direction ne pregătesc o surpriză pentru toamna acestui an. Al doilea lor film, făcut cu interviurile lor și backstage-urile de la concertele lor va fi lansat în octombrie. Noi abia așteptăm să vedem noua lansare a băieților de la One Direction, care promite a fi un succes în toată lumea."

Arătau niște scurte pasaje de la filmările băieților. Atunci mi-am amintit de ei. Îmi dispare zâmbetul de pe față gândidu-mă la ei.

-S-a întâmplat ceva, scumpo? mă întreabă mama.

-Ce? A, nu! Sunt ok! De ce s-ar întâmpla ceva? spun zâmbind.

Cât de naturală pot fi în situații din astea...

Nu-mi vine să cred că ceea ce s-a întâmplat a fost real. Nu am visat, pentru că am dormit. Nu ai cum să visezi că dormi, nu? Adică.... vreau să spun că deja dormi, nu ai cum să și visezi că dormi, nu? Oricum a fost real... Iar eu m-am atașat de ei, chiar dacă am stat doar 2 zile cu ei.

-Mă duc să mă bag în pat, mor de somn! zic eu.

-BIne, noapte bună, scumpo! mama și tata în cor.

Urc în camera mea și mă trântesc în pat.

Simt că ceva nu e așa cum ar fi trebuit să fie. Ceva nu e la locul lui. Ceva urmează să se schimbe. Iar eu mă simt ciudat. Nu mă simt că și cum este vacanța de vară și urmează să lenevesc toată vara. O să se întâmple ceva. Simt asta.

Mi se închid ochii într-un târziu. Adorm.

*

Mă trezesc dimineață din cauza zgomotului făcut de o carte căzută din dulap. Mă uit la ceas. Era 9.15 dimineața.

Mă ridic din pat ca să pun cartea la loc, dar când o iau în mână îmi dau seama că am luat-o de la bibliotecă și că ar cam trebui să o duc înapoi. Eu obișnuiesc să merg dimineața la bibliotecă când sunt singură și să stau acolo pierzându-mă printre raioane.

Mă ridic din pat și îmi fac rutina de dimineață. Mă îmbrac cu niște blugi negri, veșnicii mei converși roșii, un tricou lărguț și cobor în living.

Acolo tata citea ziarul, iar mama era în bucătărie, făcând micul dejun.

-Bună scumpo! Vino să mănânci! zice mama.

Îmi pune un bol cu lapte, iar eu îmi pun cerealele. Sunt ca un copil mic. Mereu cereale cu lapte.=)

-Mă duc până la bibliotecă. Trbuie să duc o carte, dar cred că mă întorc într-o oră, două.

-Bine, prințesa lu tata, să ai grijă de tine! spune tati.

Imediat ce termin de mâncat, urc la mine în cameră să-mi iau telefonul și cartea pe care trebuie s-o duc. Afară, nu era cine știe ce frig, dar nici soare nu era, așa că-mi iau un hanorac negru pe mine.

Cobor din nou la parter și dau să ies pe ușă.

-Te iubim, Cass!(mama)

Mă întorc spre ei zâmbind.

-Și eu vă iubesc!

Și apoi ies din casă.

* 

Până la bibliotecă nu era foarte mult de mers, deci ajung repede. Intru în mica instituție ca să zic așa, unde era mult mai cald și bine decât afară.

Mă duc să dau carte doamnei Debbie, care stătea liniștită ca de obicei la biroul de la intrare, cu ochelarii ei în formă de ochi de pisică, înconjurată de o tonă de cărți.

Mă duc și mă plimb printre raioane. Nu era prea multă lume la bibliotecă, deci era mai liniște.

Stau acolo ceva vreme, citind pagini din cărți, scurte descrieri și căutând noi titluri.

La un moment dat, când am vrut să pun o carte la loc, cea de langă ea a căzut pe jos. Neîndemânatica de mine... O iau în mână și citesc titlul- „Your fairy"

Mă gândesc să o iau cu mine, pentru că mi se părea interesantă.

Mă uit la ceas. Este 11.07.

Ar trebui să mă înotrc. Le-am spus alor mei că nu stau mult.

Mă duc spre ieșire, trecând mai întâi pe la doamna Debbie, ca să semnez pentru noua carte împrumutată.

-La revedere, doamnă Debbie! zic eu.

-La revedere, draga mea!(ea)

Ies din bibliotecă mulțumită  de cartea împrumutată.

Merg ceva timp, pentru că spre deosebire de drumul spre bibliotecă, acum mergeam mai încet.

Ajung la câteva case de casa mea și văd în depărtare niște mașini de pompieri și o salvare.

O iau la fugă să văd ce se întâmplă.

Când ajung lângă mașinile de pompieri și mașina de salvare, îmi dau seama de un lucru. Ajunsesem acasă.

Mă uit îngrozită spre casa mea și observ că bucătăria era cam praf. La propriu. De fapt, scrum. Era arsă. Era distrusă. Uimitor însă, doar bucătăria.

Dau năvală printre oamenii care roiau în jurul casi mele ca să analizeze situația să caute victime și dinastea.

-Domnișoară, nu aveți voie în casă! îmi zice un pompier.

-E CASA MEA! zic eu disperată.

Pompierul se uită l mine uimit și mă lasă să trec.

Intru în casă. Urc la mine în cameră. Nu era nimic stricat, toate erau la locul lor. Cercetez tot restul casei. Mama și tata nu erau acolo. Nici afară nu erau. Asta poate însemna un singur lucru. Înmărmuresc. 

Ies afară disperată și mă îndrept către ambulanță.

-Cum sunt cei doi? zic eu speriată unei asistente din prajma mașini.

-E un singur rănit, domnișoară, îmi zice aceasta.

-Ce? Nu, mama și tata erau amândoi acasă.(eu, cu lacrimi în ochi)

-Mă tem că singurul rănit în acest incendiu este un bărbat. Nici urmă de altă persoană în casă sau în apropierea acesteia.

-Dar...

-Trebuie să mergem la spital, victima este în stare gravă.

Urcă în mașină și dusă a fost.

Dacă mama nu era în casă, atunci unde era?