How it goes I (1D FF)

48. Avionaș de hârtie

Mă uit în jur să văd dacă se presupune că am martori, dar nimeni nu este atent la mine momentan.
Mi-e frică să cobor. Până la urma urmei cine bunica e Luke?? Adica serios acum, poate daca se semna Willy Wonka mai ziceai ca am tragere de inimă să cobor, dar așa. Oricum, mi-e și mai frică ca putem păți ceva cu toții dacă eu nu cobor acum.
Așa că aleg să plec.

Cobor scările și asta îmi ia ceva timp având în vedere că nu e o clădire tocmai pitică.

Pe tot drumul către parter nu m-am putut abține din a-mi face griji și din a-mi fi frică. Palmele îmi erau transpirate și era să cad la un moment dat pe scări având în vedere că îmi tremurau picioarele. 

Ajung la intrarea în clădirii și ies afară. Seara se lăsa peste Londra, ziua mea era pe sfârșite.

Mă uit în stânga și în dreapta, dar nu văd pe nimeni.
Poate că a fost o farsă. Da, sigur trebuie să fi fost o far-...
-Bună, Cassandra!

Mă întorc speriată și văd un bărbat înalt, brunet, puțin încărunțit, cu ochi căprui.

Mă încordez puțin la auzirea numelui meu întreg dar aleg să las asta de-o parte acum.

-Cine ești? întreb eu cât de sigură pe mine pot să fiu în momente de genul ăsta.

-Oh, eu sunt Luke. Un vechi prieten de familie, sunt mai mult decât convins că nu mă mai cunoști. Dar cred că ar trebui să intrăm, se face frig aici.

Clădirea era goală la acea oră, dar adăpostește niște săli de conferințe suficient de spațioase cât să încapă 500 de persoane.
Mă uit bănuitor la el fără să fac vreun pas.

-Stai calmă nu am nici un fel de "jucărie" înăuntru, ești în siguranță, spune dându-și ochii peste cap.
Mă uit la el câteva secunde apoi îl urmez în clădire. Intrăm într-o sală gigantică, iar Luke aprinde luminile.

-Așa, mult mai bine. Unde rămasesem? Oh, da... Cadoul.
Scoate din buzunarul pantalonilor o cutiuță verde smarald. Se apropie de mine și mi-o întinde.

-La mulți ani, Cassandra! Sau scuză-mă, Cassie...
Mă încrunt spre el, apoi decid să iau cutiuța din mâna sa. O deschid și rămân surprinsă când văd ce se afla în aceasta.

Era un lănțișor fin, dar care părea de asemenea greu de rupt, pe care se odihnea un avion de hârtie argintiu.
-Iți place? îl aud pe Luke întrebându-mă.

De abia atunci observ că aveam gura deschisă. Îmi mut privirea spre Luke uimită.
-Da, foarte mult, spun încet.

-Mă bucur, n-a fost ușor să-l găsesc. Imi dai voie? spune zâmbind.

Aprob ușor și mă întorc cu spatele dându-i lănțișorul. Simt cu avionașul aterizează pe tricoul meu încet iar lănțișorul îmi este prins la spate.
-Mulțumesc, spun neștiind ce aș putea spune acum.
-Cu plăcere, spune. Acum, n-am toată ziua la dispoziție dar presupun că vrei să afli niște lucruri.
Dau ușor din cap conduză.
-Ei bine, nu cred că o să pot să-ți răspund la toate întrebările, așa că ai face bine să nu te aștepți la prea mult.

Mă uit confuză la el fără să pot gândi cu adevărat ceva anume.
-Ai spus că ești un vechi prieten de familie, dar...
-Nu-ți aduci aminte de mine? Știu, nici nu m-aș fi așteptat, spune iar zàmbetul începe să i se ștearga de pe față. Nu aveai cum să îți aduci aminte de mine, la fel cum nu aveai cum să-ți aduci aminte de dragul tău Harry.

Mă privește victorios câteva momente eu fiind mult mai confuză ca la început dar și șocată în același timp.
-Ah, ups... Harry nu ți-a spus?
Mă privește în liniște pentru câteva momente.
-Ce ar fi trebuit să-mi spună? reușesc eu să articulez.
Luke mă privește zâmbind superior. Începe să mă sperie cu adevărat.
-Harry te știe. De mult, mult timp. Dar cred că el ar trebui să-ți fi spus asta, îmi cer scuze.
Privesc pământul confuză căutând cu disperare răspunsuri.
-Eu cred că ar trebui să fi mai atentă la ceea ce se întâmplă în jurul tău, Harry te minte mai mult decât crezi.