How it goes I (1D FF)

41. Noaptea

Nu știu exact unde am de gând să mă duc, având în vedere că n-am nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat cu Harry sau unde ar putea să fie.

Dintr-o dată îmi vine minunata idee să-l sun. Inteligent, nu?

Îmi pun telefonul la ureche cu marea speranță că va răspunde. Spre norocul meu, a făcut-o.

-Alo?

-Harry? Unde ești? întreb eu puțin îngrijorată.

-Ămm... Cass? Nu prea pot vorbi ac...

-Trebuie să vorbesc cu tine, te rog, Harry, zic eu încet.

În telefon se auzea sunete de voci amestecate cu muzică. Poate era într-un club.

Îl aud pe Harry cum oftează și după câteva secunde zgomotul se diminuează.

-Te rog, Harry, știu că te enervez, știu că sunt încăpățânată și că nu sunt ca celelalte fete și asta te scoate din minți. Știu că poate îți fac viața un calvar și tot ce îți dorești este să scapi de mine cât mai repede, dar îmi pare rău. Te rog, nu mă lăsa și tu...

Pentru câteva momente se lasă liniște între noi doi. Îl pot auzi cum respiră greu, probabil puțin șocat din cauza cuvintelor pe care i le-am spus. Păi, nu sunt întru totul adevărate, dar... în fine, trebuia să fac ceva.

-Unde vrei să mergem? întreabă el cu o oarecare tristețe în voce.

Îi spun de clădirea care îmi e adăpost atunci când vreau să-mi refac gândurile sau mai bine zis acoperișul acesteia.

-Ok, ajung în 5 minute.

Woh, trebuie să măresc pasul ca să nu întârzii.

*

Ajung în fața clădirii imense și îl văd pe Harry cu un hanorac negru și niște blugi negrii. Oricum nu prea puteam să disting bine detaliile, din cauza întunericului nopții.

-Hei, zic eu apropiindu-mă de el.

-Bună, Cass, spune.

Îl iau de braț și-l trag după mine, spunând:

-Vino!

Harry se oprește încurcat.

-Unde mergem? întreabă el.

Zâmbesc și mă întorc spre el.

-Ai încredere în mine, spun.

*

Tot drumul până la ultima ușă a fost lipsit de întrebări spre uimirea mea. Deschid ușa ce ducea spre acoperiș, un curent rece strecurându-se prin deschizătură.

-Mergem pe acoperiș? întreabă Harry amuzat.

-Dap, zic eu.

Ies pe ușă și vântul rece mi se izbește de față. Harry închide ușa în urma lui.

-Parcă îți era frică de înălțimi, spune el.

Îmi amintesc momentul când am fost cu e pe platou și au spus să mergem la un ultim etagjal scenei, foarte sus, iar eu am refuzat pe motiv că îmi era frică de înălțimi. Și chiar îmi este.

-Acoperișul blocului ăstuia este singura înălțime de care nu mi-e frică, e singura înălțime unde mă simt în siguranță.

Ne așezăm pe o margine de ciment fără să zicem nimic. 

-Ești ok? mă întreabă Harry la un moment dat, eu aprobând în tăcere din cap.

Tăcerea ține ceva vreme, până ce Harry decide s-o rupă.