How it goes I (1D FF)

9. Casă, dulce casă

Cassie PoV

-Cine era?(Harry)

-Simon. Mâine trebuie să mergem pe platou la 4 PM.

-Ce????(ceilalți, în cor)

Mă bufnește râsul.

-Cum ați auzit. (Louis) Iar Cass vine cu noi.

Stai... ce?

-Dar ai zis că mâine mă duci acasă! protestez eu.

Louis nu răspunde.

-Ai promis!

Tot nu scoate o vorbă.

-N-am de gând să vin cu voi pe platouri nici dacă mă plătiți. Am o viață personală, total diferită de a voastră. Și trebuie să ajung acasă.

-Cassie...

-NU!Ați zis că pot pleca  când vreau eu după ce mă fac bine. Uite, sunt bine. Acum vreau să plec acasă. Ok, Niall, mersi enorm că m-ai ajutat, dar nu pot rămâne aici pentru tot restul vieții.

-Dar nu am zis că vei rămâne aici pentru tot restul vieții tale...

-Nu, dar veți găsi în fiecare zi o modalitate de a mă face să rămân. Nu pot să rămân. Ok? Trebuie să mă duceți acasă.(eu)

-Mâine dimineață. Promit. (Louis)

-Și ultima dată ai promis.(eu, dezamăgită)

-Acum știu că nu mai are rost să mint.(Louis)

-Sper să fie așa.

uUrc în cameră supărată. Of, ce se întâmplă? Nici nu știu cum am ajuns aici. Până la urmă nici nu înțeleg rostul meu aici... Ei sunt niște vedete, eu sunt o fată obișnuită. Pun pariu că există multe alte fete în lumea asta care ar da orice să stea cu ei în casă fie și pentru câteva zile. De ce țin neapărat ca eu să rămân?

Mă pun în pat obosită. Ziua asta a fost mult prea lungă. Închid ochii fără să vreau să știu ce-mi poate rezerva ziua de mâine altceva înafară de sosirea acasă. Știu un singur lucru. Vreau acasă.

*

Razele soarelui palid intră pe geam și-mi gâdilă pleoapele. Ar cam trebui să mă trezesc se pare. Asta va fi ultima mea dimineață aici. Nu o zic nostalgic, o zic chiar mândră că voi ajunge acasă. Nu știu de ce îmi doresc atât de mult să ajung acasă, dar știu că pentru mine ACASĂ nu e doar un loc unde am toate hainele, unde dorm și unde mămânc, e un loc unde toată firea mea există. Eu loc în care mă regăsesc iar și iar. Și pentru nimic în lume n-aș renunța la siguranța pe care mi-o oferă acasă, atunci când îmi imaginez acest cuvânt. 

Îmi fac rutina de dimineață, mă duc la baie, mă pieptăn, mă spăl pe dinți și pe față, apoi mă îmbrac în hainele mele. Îmi pun toate lcururile mele în rucsăcel și păluiesc hainele pe care mi le-au dat băieții, lăsându-le pe marginea patului.

Cobor în living. Louis se uita la știri. Era singurul treaz se pare, dintre cele 4 vedete.

-Neața!(eu)

-Neața... mormăie și Lou.

Îmi pun niște lapte cu cereale și mănânc veselă. Până la urmă, peste câteva ore voi fi acasă.

Termin de mâncat și îmi pun castronul în chiuvetă, lângă malărul de vase nespălate. Doamne, copiii ăștia chiar au nevoie de o menajeră!

-Lou, ești gata?(eu)

-Oricând.(Lou)

Atunci coboară și ceilalți 3 măscărici.

-Mersi enorm băieți!!! Cei 3 „frați" mă îmbrățișează, Harry stând de o parte. Cred că în sinea lui nu mai putea de fericire că scapă de mine. Ei bine, sentimentul este reciproc.

-Ai grijă de tine!(Liam)

-Și nu uita să mănânci, de parcă ar fi posibil!(Niall)

Încep să râd.

Urcăm în mașină, eu și Louis. În câteva momente, deja pornisem. Drumul era extrem de liniștit. N-am scos o vorbă.

La urma urmei, ce puteam spune?

-Distracție plăcută pe platou, zic eu cu singurul scop de a rupe tăcerea.

-Mda... ce o să ne mai distrăm...(Lou)

-De ce zici asta?(eu)

-Oricum, nu e ca și cum ar fi nașpa sau ceva, dar... uneori nu ne simțim ca o familie. De când a apărut trupa, în 2010, s-au schimbat multe lucruri. Până la urmă, au trecut 6 ani, e normal că s-au schimbat câteva chestii.

-Nu vă place să știți că lumea vă apreciază pentru cine sunteți?(eu)

-Întotdeauna a fost ceva uimitor, dar mă tem că majoritate nu apreciază neapărat asta.

-Ce vrei să spui?îl întreb eu uimită.

-Cred că toate trupele de băieți au fani de genul ăla... Nici măcar nu le știu melodiile, dar se autonumesc fani, pentru că admiră fizicul... Uneori am impresia că nimeni nu apreciază adevărata muncă, zice Lou.

-Ah... Nu poți să crezi asta mereu. Există oameni minuanți pe lumea asta, iar eu sunt sigură că vă apreciază pentru munca voastră.

Louis zâmbește.

-Ai dreptate, zice el.

Restul drumului a fost destul de liniștit. Afară nu era chiar ca ieri, adică era un pic de soare și nu mai era așa de frig.

Ne apropiam de casă.

În sfârșit, după o oră și jumătate de mers, ajungem la destinație.

-Poți intra, dacă vrei, zic eu.

-Mersi mult, dar am niște treabă acum.(Lou)

-Ah... ăm.. ok, atunci! eu o să...

-Da, zice Lou. Ah, uite numărul meu de telefon. Dacă se întâplă ceva, poți conta pe mine.

-Oh, mersi Lou! spun eu.

Îl îmbrățișez cu toată puterea.

-Asta a fost bonus, zice Lou amuzat.

-Cam așa ceva.(eu, zâmbind)

-Te las să îți faci intrarea. Ne mai vedem!

-Pa, Lou!(eu)

Intru în casă mulțumită.

Mă așez pe canapeaua din living zâmbind.

Era un singur loc pe care îl puteam numi acasă.

Iar eu eram în sfârșit acolo.