How it goes I (1D FF)

59. Timp și spațiu

Am ieșit din joc. Deși pare imposibil.

Supraviețuiesc.

Respir.

Mă strădui.

În fiecre scecundă simt că mă aflu între niște pereți ce se apropie din ce în ce mai tare de mine, fiind gata să mă strivească.

Nu mai suport să simt în fiecare zi că mă sufoc.

Mama nu mi-a explicat nimic. Nu mi-a explicat de unde îl cunoaște pe Harry, de unde îl cunoaște pe Eric, nu. Nu am nici cea mai vagă idee de unde știe ea toate astea. M-a lăsat acolo, pur și simplu și a plecat.

Așa că am plecat și eu.

Am ieșit, cum s-ar spune, în oraș.

Nu am mai fost niciodată în New York înainte. E un oraș frumos dar oricât de multă agitație ar fi aici, nu îmi poate lua gândul de la ceea ce se întâmplă în viața mea.

Sunt în față la Empire State of Building.

Am mers mai mult decât mi-am imaginat că voi merge, în concluzie mă dor picioarele.

Caut cu ochii o bancă pe care să mă așez. Singura parțial liberă era la câțiva metri în fața mea.

Mă apropii trecând pe lângă un băiat care era de asemenea așezat pe bancă.

Purta ochelari de soare, în ciuda faptului că sunt nori afară, nici un pic de soare.

Copii fițoși.

Mă gândesc la ce a zis mama; că ar trebui să mă întorc acasă. Poate ar dreptate, dar eu nu vreau să mă întorc.

Doare. Dar nu vreau să mă întorc.

Să îl știu pe Harry a devenit un sacrificiu în ultimul timp.

-Îmi poți spune te rog frumos cât e ceasul?

Mă întorc cu fața spre băiatul din capătul opus al băncii. Nu se uita la mine, privea cerul.

Îl analizez mai atent și observ că avea un ceas la mână.

Ce copil.

-Um... Sigur, spun deschizându-mi telefonul. E 12.34.

-Mulțumesc, spune el.

În fine.

Nu vreau să plec. Nu-mi place să fiu atât de departe de ceilalți, dar cred că așa e cel mai bine.

-Cam frig pentru o zi de vară, nu?

Mă întorc cu fața spre băiatul de pe bancă analizându-l cu atenție.

Încă privea cerul.

-Da... zic eu încet.

-Crezi că va fi soare curând?

-Ascultă, nu știu cine ești, dar nu sunt obligată să vorbesc cu tine, spune eu poate puțin prea dură.

-Scuză-mă, spune băiatul. Ai dreptate, nu ești obligată să vorbești  cu mine.