How it goes I (1D FF)

66. Începutul

Strada era innundată de lumini roșii și albastre. Era rece, de abia răsărise soarele. Asfaltul era ud. Plouase? Nu-mi aminteam.

Două ambulanțe și vreo trei mașini de poliție printre care și o dubiță pentru cei arestați se aflau acum în fața casei. Focul fusese stins de niște pompieri cu jumătate de oră în urmă.

Cred că eram bine. Adică nu eram bine, mă simțeam de parcă cineva ar fi dat cu moralul meu de ciment și l-ar fi călcat și cu un tractor după, dar fizic eram în regulă.

Harry era bine, adică cel puțin fizic. Medicii îi pansaseră umărul, dar era cam praf cu energia.

Mama avea niște zgârieturi urâte pe față și o încheietură sucită, dar era bine.

Cred ca cel mai grav fusese Harry. Nimeni nu pățise nimic suficient de rău încât să merite să fie internat sau lucruri de genul ăsta.

-Hei!

Mă întorc și-l văd pe Niall stând în spatele meu. Îmi aduc aminte cum îl numise pe Luke: monstrulache, apoi zâmbesc.

-Hei, spun eu.

-Nu am de gând să te întreb dacă ești bine, spune el. Dar cum te simți?

-Destul de în regulă, pe cât posibil.

Niall dă aprobator din cap. Ne așezăm amândoi pe bordura trotuarului străzii.

-Ce noapte! spune el.

Îmi ridic privirea spre cer, care începea să se lumineze din ce în ce mai tare și zâmbesc.

-Știi, au fost multe momente în noaptea asta în care m-am gândit că cel mai mare noroc pe care l-aș fi putut avea ar fi fost să văd răsăritul.

Niall zâmbește.

-Se pare că ești norocoasă, spune. Apropo, unde e tipul ăla, Eric?

Mă uit în jur și surprinzător, Eric dispăruse. Puteam să jur că vorbea cu Max cu câteva minute în urmă. Aș fi vrut să apuc să-i mulțumesc pentru tot ce a făcut.

-Habar n-am, spun.

Îmi mut privirea la toată lumea din fața mea, la ambulanțe, la mașinile de poliție, la polițiștii care se pregăteau să plece, la toți cei care aveau răni bandajate și pungi cu gheață pe frunte. La Harry care asculta ce îi spuneau doi medici și care se ținea cu mâna dreaptă de brațul bandajat, la mama care vorbea cu Max, la Anne ce părea să fie obosită și supărată. La toți cei care, cu o oră în urmă, fuseseră atât de prinși într-o luptă pe viață și pe moarte.

-Niall?

Niall își întoarce fața spre mine.

-Da?

Respir adânc, apoi expir.

-Poți să... Poți să mă duci acasă? întreb încet.

-Sigur, spune el. S-a întâmplat ceva?

-Nu, doar... Vreau să merg acasă, spun.

Niall dă din cap și ne ridicăm de pe bordură.

-Haide, spune și mă trage de mână.

*

Niall descuie ușa și intrăm în casă. Nu am zis nici un cuvânt tot drumul. Ce aș fi putut să spun? Muream de somn și mă duream toate oasele, aș fi dormit și în picioare.