- Uneori, viața îți oferă tot ce nu vrei, însă, în cazul Anyei, nu! -
În căutarea unei slujbe ca să-și poată continua studiile, găsește ceva mult mai întunecat decât și-ar fi imaginat vreodată.
În momentul în care îl întâlnește pe Walton...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
" Tu știi că ochii tăi îmi spun mai multe decât crezi, căci ei sunt martorii, când mă urăști sau când trădezi. Ei nu uită privirile celor pe care-i pierzi. Și orice lacrimă, e cea mai bună din dovezi. "
Satoshi - Ochii
Anya intră năvalnic în casă, abia după ce Walton își făcuse dispariția din casa fratelui său. Nu putea percepe deloc faza de mai devreme. Nu înțelegea de ce Walton îi privise pe fereastră cu atâta ură în ochi.
— Eu nu sunt din fier, Alexander! țipă ea, apoi se roti pe călcâie cât să ajungă să-l privească în ochi. Nu mai știu ce e iubirea, pe bune... Mă uimești pe fiecare zi, constată ea. Nu știu ce sa mai cred despre tine.
— Știu că te-am dezamăgit și că ți-am ascuns multe lucruri, dar... bărbatul se apropie cu grijă de fata cu păr șaten. Nu mă părăsi...
— Tot îmi ceri asta, dar îmi ascunzi lucruri! De ce?
Anya aproape că simțise cum va claca. Își ridicase brațele prin aer, apoi le coborî de parcă s-ar fi aflat în culmea exasperării și chiar așa și era. Fata își simțea corpul tremurând de nervi. Creierul ei avea nevoie de o pauză. Simțea cum presiunile o loveau de peste tot, fără de vreo oprire. Era îngrozitor, dureros de groaznic!
— Pentru că sunt însetat de ceva viu, de tine, de lumea ta, de ceva ce aș vrea să fiu și eu.
— Nu înțeleg, Alexander. Vorbești prostii!
Fata simțise cum, prin inimă îi trecuse un fus ascuțit și mintea îi fugi spre toate problemele care o apăsaseră în decursul ultimei luni.
Andrei, era primul. Încă nu știa cum să rezolve problema legata de Annelis și apoi era Walton. Habar nu avea dacă exista vreun sens prin care să-i mai spună lui Alexander despre ce se întâmplase la mall. După aceea era Mirela. Cu ea nu mai vorbise de foarte mult timp și regreta pentru că știa că și ea avea nevoie de ajutor. Și ultimul, dar nu cel din urmă era Alexander.
— Nu vorbesc prostii! Eu râvnesc la o viață normală, spuse el și îi cuprinse palma fetei într-a lui, dar ea și-o lepădă repede din acea strâmtoare.
— Atunci renunță la clan! Așa vei primi ceea ce vrei. Normalitate, nu?!
Alexander o privise pe Anya și îi șterse câteva lacrimi din jurul ochilor verzi. Nu știa dacă ar mai fi o idee bună să-i cuprindă palmele într-ale sale.
