- Uneori, viața îți oferă tot ce nu vrei, însă, în cazul Anyei, nu! -
În căutarea unei slujbe ca să-și poată continua studiile, găsește ceva mult mai întunecat decât și-ar fi imaginat vreodată.
În momentul în care îl întâlnește pe Walton...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"Well, I know there can come fire from the sky, to refine the purest of kings. And ven though I know this fire brings me pain, even so, and just the same. Make it rain, make it rain down, Lord."
Ed Sheeran - Make it rain
❗️ATENȚIE! Capitolul ce conține un subiect sensibil! ❗️
Anya își deschise ochii, clipind încet, de parcă lumina neoanelor din camera complet albă i-ar fi făcut rău privirii. Simți cum săgețile ascuțite ale cruntei realițăți îi perforau mintea chinuitor de încet.
Nu înțelegea unde se afla, dar își aducea aminte perfect cele ce se petrecuseră. Știa că era cu Mirela, știa că avuseseră un accident și știa că fusese rănită. Capul o înțepa într-un mod devastator. Simțea cum mai avea puțin și îi plesnea întreg creierul. Migrenele o doborau complet pe Anya, dar știa că trebuia să rămână conștientă.
— Miri, șoptise speriată și se ridică brusc din patul moale pe care stătea.
Își închise ochii brutal din cauza amețelii care pusese stăpânire pe întreg capul său și atinse cu buricele degetelor un material ușor rigid. Era bandajată. Își deschise pleoapele greoi și rămase stupefiată. Pentru puțin timp crezuse că se aflau într-un spital, dar imaginea din fața ochilor ei îi dovedi contrariul crezământului său naiv.
Privirea i se ațintise milos pe corpul creolei. Mirela era așezată pe un scaun, era legată cu funii maronii atât de mâini cât și de picioare, iar Anya se întreba cine ar fi putut să facă asemenea grozăvie.
Își mișcase încheieturile, vrând să se ridice din acel loc și fu trasă cu agresivitate de aceleași funii maronii care o trăgeau brutal înapoi pe așternutul patului. Abia atunci fata își dăduse seama de faptul că cele două fuseseră rănite. Aproape că-i venea să plângă la conștientizarea acelei idei. Era de-a dreptul prostește ce se întâmplase și nu-i venea a crede că se afla din nou într-o astfel de situație.
– Oare să fie iarăși Walton? se întrebase în minte și începu să tragă din nou de acele funii care-i intrau adânc în pielea-i fragedă.
— Tu! șoptise ea nervoasă atunci când văzu cum un bărbat impunător intră în cameră.
Îl mai văzuse pe acest om, îl văzuse atunci, în depozitul acela mizerabil de lângă doc. Îl văzuse printre picături, dar chipul lui îi rămăsese imprimat pe retina oculară atât de dur încât nu-i putuse uita trăsăturile faciale nici măcar dacă și-ar fi dorit cu tot dinadinsul. Nasul său urât, aproape strâmb și buzele subțiri îi chinuiau privirea.
Ochii lui de un albastru perfect îi perforau fiecare bucățică din trup pe care i le priveau. Se simțea ca un obiect și conștientiza că pentru acel bărbat, ea chiar asta era. Era un obiect, un obiect pe care el voia să-l exploateze fără pic de rușine.
