- Uneori, viața îți oferă tot ce nu vrei, însă, în cazul Anyei, nu! -
În căutarea unei slujbe ca să-și poată continua studiile, găsește ceva mult mai întunecat decât și-ar fi imaginat vreodată.
În momentul în care îl întâlnește pe Walton...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"In the changing wind, it echoes deep Wearing thin the heart beneath There's no place to call our own Like a drifting haze, we roam Where do we go from here? Where do we go from here? How do you fly with no wings?"
Ruelle - Where do we go from here?
Simțise un gol în stomac atunci când păși în interiorul clinicii. Anya era acompaniată de Mirela și mai nou, de bodyguardul ei personal, Ricardo.
Îi spusese lui Alexander că nu are nevoie de așa ceva, cel puțin, nu acum. Știa de asemenea că și Ricardo avea treaba lui și nu voia să fie o povară pe capul nimănui.
Bărbatul trebuia să administreze cofetăria la care era patron, dar atunci când Alexander îl rugase să facă acest sacrificiu, nici măcar nu stătuse pe gânduri. Până la urmă urmei era vorba doar de câteva ore, nu?
Juan, șoferul lui Alexander se afla într-o întrunire, iar om mai de încredere decât Ricardo, Alexander nu cunoscuse. Pentru câteva ore nu avea să moară. Oricum, Paula ținea totul sub control, nici că se temea cum c-ar fi putut lăsă cofetăria pe mâini risipitoare. Avea totală încredere în acea femeie.
Azi ar fi trebuit și Anya să fie la muncă, dar Alexander o asigurase că nu existau probleme legate de lipsa ei. El avea să se caseze pe sine însuși doar pentru a afla dacă acele teste chiar fuseseră verosimile.
— Încă cinci minute, șopti șatena atunci când palma Mirelei o trase pe a sa cu putere, spre ușa din lemn de strjar a cabinetului.
— Ce cinci minute, Anya? Haide!
Mirela merse în spatele ei și efectiv începu să o împingă de la spate, ca și cum ar fi putut-o clinti din loc.
Ea nu-i putea înțelege temerea Anyei. De dimineață fusese entuziasmată cu privire la control, iar acum... Acum nici măcar nu voia să intre. Se temea, dar de ce, numai ea știa.
— Te rog... se smiorcăi șatena. Cinci minute.
— Anya! Ce mama naibii?
Mirosul de clor îi invadase nările Anyei, iar stomacul ei simțea nevoia să riposteze, dar fata se abținu cu tărie. Se uitase pierdută spre ușa de un alb imaculat ce despărțea holul de intrarea în cabinet, apoi făcu un pas în față. Nu avea să i se întâmple nimic rău și clar nu avea cum să afle vreo veste nefastă. Cel mai rău lucru ar fi fost să nu fie cu adevărat gravidă, așa că...
— Ai dreptate! Mă tem de pomană, zise ea și se încruntă, apoi își strânse degetele în pumni.
Trebuia să-și găsească tăria să intre, chiar dacă știa că va fi inevitabil să-și aducă aminte de cele petrecute data trecută, când fusese nevoită să facă un chiuretaj din cauza că pierduse sarcină.
