Când nemuritorii mor

XLIV

        După vreo jumătate de oră întreaga familie era în faţa casei cu bagajele în mână. Bagajele erau de fapt nişte plase mai mari, şapte la număr. Era trist să vezi că tot ceea ce aveau ei mai de preţ, ceea ce ar fi luat cu ei oriunde se puta împacheta atât de rapid şi uşor. Vampiriţa simţise un junghi în inima moartă, gândindu-se la câte camioane ar fi umplut ea dacă i s-ar fi cerut să împacheteze tot ce îşi doreşte alături de sine.

        Max purta toate plasele deoarece nu dori să îi lase pe bieţii săi bunici să o facă, dar nici pe copilaşi. Acesta o urma, împreună cu restul, pe domnişoara Morgan ce îşi croi drum pe aleea dintre blocuri încărcată de gunoaie pentru a ajunge la bulevardul principal. Făcuse câţiva paşi până ce ajunse în buza trotuarului şi începu să îşi flendure mâna prin aer pentru a fi remarcată de un taximetrist.

        În câteva minute o maşină galbenă opri. Max deschise portbagajul şi plasă în interiorul acestuia toate plasele. Înainte de a se urca în maşină alături de ceilalţi din familia sa, mâna lui Grace interveni şi îl opri. Aceasta se aplecă pe geamul deschis din dreapta şoferului şi rosti o adresă apoi se ridică şi făcu cu mâna maşinii ce tocmai pornise.

        -Nu mergem cu ei? întrebă nelămurit Max.

        -Ba da însă sunt prea mulţi într-o maşină, nu vreau să riscăm o amendă.

        Spunând aceste vorbe vampiriţa se apucase deja să dea din mâini pentru a mai opri un taxi iar acesta nu se lăsă mult aşteptat. Bărbatul îi deschise uşa domniţei apoi se urcă alături de ea în maşină, pornind spre aceeaşi destinaţie.

        În cinsprezece minute de mers, taxiul în care se aflau cei doi ajunse în locul de întâlnire. Bunicii şi fraţii lui Maxmillian erau deja acolo cu plasele lângă ei, uitându-se în toate direcţiile. Erau şocaţi şi fericiţi, buimăciţi.

        Grace coboborî din maşină şi plăti ambele taxiuri apoi se afişă în faţa oamenilor.

        -Vă place?

        -Da! răspunseră toţi cu emoţie în glas.

        -Atunci bucuraţi-vă, este a voastră.

        Blonda scoase din gentuţa ei un set de chei pe care i-l înmână bunicii bărbatului apoi strângându-i pumnul continuă:

        -Noua voastră viaţă e aici. Staţi liniştiţi, voi plăti eu absolut tot.

        Mulţumind de zeci de ori în drumul de pe trotuar până la poarta metalică de la intrare, bătrânica răsuci cheia în închuietoare apoi pătrunse împreună cu restul familiei în acea nouă viaţă.

        Se aflau acum într-o curte mare, împânzită de trandafiri şi de arbori mari. O alee de la poartă până la uşa din faţă a casei era bătătorită cu pietre aurii şi înconjura în drumul ei, de o parte şi de alta, o fântână arteziană din marmură albă. Casa era una imensă, albă, cu geamuri mari şi dese, cu balcon şi etaj. Uşa din faţă era acoperită de un micuţ acoperiş ce ieşea din zidurile celui de-al doilea etaj, sprijinit fiind de doi stâlpi din marmură ce întruchipau stilul antichităţii greceşti.

        Pătrunseră direct într-un hol imens, alb, cu marmură pe jos, candelabru de cristal şi cu nişte scări maro închis ce contrastau cu restul peisajului suficient de mari cât să fi fost trei alăturate.

        -Îţi mulţumim! exclamă plină de fericire bătrâna.

        -Ce putem face să îţi mulţumim? spuse bătrânul ce se vedea că este copleşit de emoţie.

        -Nimic. Am făcut acest lucru pentru că sunteţi nişte oameni buni şi meritaţi ceea ce vi se dă. Aţi crescut un copil absolut superb, spuse prinzând mâna lui Max, şi mai patru faţă de care nu aveaţi nicio obligaţie. Sufletul vostru este mai scump decât valorează această casă.

        Turul casei continuă iar fiecare nouă încăpere vizitată îi dădea şi mai mult gata pe noii locatari. Grace îi asigurase că va plăti ea absolut tot, de la curentul electric la mâncare şi până la benzina ce o folosea noua lor maşină.

        -Mulţumesc, pentru tot..., murmură Max în timp ce reuşi să fure un sărut iubitei sale când ceilalţi nu erau atenţi.

        -Nu ai pentru ce, sincer. Şi apropo, mai am o surpriză pentru tine.

        -Ce anume? Ai făcut destule deja.

        -Nu, chiar îmi doresc asta. Vreau să te muţi cu mine! spuse plină de dragoste fata şi îl cuprinse în braţe.

        Un ciocănit se auzi în uşa din faţă, urmat fiind de întrebarea "e cineva aici?". Grace coborî cu iuţeală pentru a întâmplina musafirul ce părea să-l fi aşteptat. Dornici de a vedea cine este primul lor oaspete, cei doi bătrânei, copii şi Max coborâră şi ei.

        -Doresc să v-o prezint pe Rouge Black. Ea este prietena mea cea mai bună.

        -Bună! Îmi pare bine să vă cunosc, spuse zâmbitoare şatena în timp ce făcu cunoştinţă cu toată lumea. Sunt aici să vă aduc un alt cadou din partea lui Grace.

        Spunând aceste cuvinte, Rouge se întoarse spre uşa larg deschisă şi făcu un semn, probabil, unei persoane de afară. În câteva secunde pe uşa casei intrară cinci oameni îmbrăcaţi frumos în uniforme. Cei doi bărbaţi purtau cămăşi bluemarin şi pantaloni negrii iar cele trei femei rochii bluemarin până la genunchi şi şorţuri negre deasupra. Fiecare căra un sac destul de mare, umplut cu ceva anume.

        -Ei sunt Cristopher, Dwain, Melania, Henna şi Eva sau, cu alte cuvinte, ei sunt ajutoarele voastre. Ei vor găti, vă vor face curăţenie, vor avea grijă de grădină, se vor ocupa de copii în vacanţă şi zilnic după şcoală - Cristopher fiind şi profesor de sport iar Henna învăţătoare. În acei saci sunt alimente, băuturi, jucării, tacâmuri, farfurii, pahare şi haine, adăugă doamna Black.

        -De asemenea, continuă Grace, aici este o sumă de bani care să vă permită să vă cumpăraţi ce vă doreşte inima, pentru început.        

        Terminând fraza aceasta întinse spre liderul familiei, bunicul lui Max, un plic pe care scria mare "2000$".

        -Dacă îmi permiteți, eu mă voi retrage, am ceva de rezolvat, murmură şatena. La revedere şi să aveţi parte de o viaţă frumoasă!

        Lăsă în urma sa familia fericită ce îi făcea cu mâna şi se urcă la volanul maşinii. Băgă cheia în contactul Rolls Royce-ului personal al domnului Black apoi plecă cu viteză în josul bulevardului, făcu stânga şi ieşi pe şoseaua principală.

        Era binedispusă, nimic nu îi merse rău în ziua respectivă. Se înţelese bine chiar şi cu Jacob iar la vederea fericirii de pe chipurile familiei lui Maxmillian parcă inima sa se încălzi. Totuşi un sentiment de frică încolţise încă de la începutul zilei în inima fetei şi continuase să crească odată cu trecerea orelor.

        "Astăzi e ziua cea mare..." îşi spuse în gând în timp ce strânse înfiorată de volanul maşinii.