Când nemuritorii mor

LVIII

        Luna îşi impuse tot mai mult supremaţia pe cerul albastru, luând locul fratelui său - soarele. Întunericul mai intens de la o oră la alta cuprindea din ce în ce mai mult întreg oraşul în care niciodată nu era linişte. Aerul cald îi ţinea pe toţi în funcţiune iar distracţia abia acum începea.

        Pe străzi, prin parcuri, pe şosea, prin locale lumea începea să apară în numere tot mai mari. Chiar şi în casele populaţiei frumosului Chicago era forfotă, locuitorii pregâtindu-se să dea startul distracţiei.

        Toţi îşi puneau hainele şi podoabele cele mai luxoase iar Rouge nu făcea nici ea excepţie.

        Stătea în camera sa înaintea dulapului deschis şi înconjurată de multitudinea de rochii ce nu erau destul de speciale pentru a-i acoperi trupul. Trebuia ca ţinuta să fie una de senzaţie, demnă de deschiderea unui cazino şi demnă de poziţia sa de şefă. Eşarfe, mănuşi, pantofi, bijuterii şi haine colorate acopereau orice piesă de mobilier din cameră şi chiar şi o parte din podea. Totul era ca un teren minat multicolor.

        Magius şedea asemenea unui sultan pe o periniţă de mătase movalie în vârful patului şi urmărea un şirag de mărgele albe atuncat la nimereală pe pătură. El era acolo pentru a ţine companie fetei însă devenise şi expert în arta vestimentaţiei, coafurii şi machiajului.

        -Ce spui de aceasta? rosti îngândurată tânăra făcând piruetă într-o rochie aurie.

        -Cu siguranţă nu. E frumoasă dar nu e specială şi în mod cert nu doreşti ca decorul de aceeaşi culoare să îţi facă concurenţă. Trebuie ca oamenii să te observe. Când intri în sală să fie ceva în genul "BOOM! Toată lumea, priviţi-mă! Sunt fabuloasă!". Ce vrei să fii? Cameleon?

        -Ai dreptate... Deşi treaba cu criticul vestimentar ţi s-a urcat la cap. Vorbeşti ca un ţăcănit! se amuză ea.

        Continuă să caute o rochie potrivită însă părea că totul este în zadar. Îşi aduse un fotoliu pe care se căţără pentru a ajunge să vadă şi în capătul rafturilor din susul dulapului. Cotrobăi cu grijă şi acolo când văzu ceva strălucitor ascuns după câteva rochii în culori pastel.

        -Cred că am găsit ceea ce ne trebuia!

        Înşfăcă bucata de material şi fugi cu ea în baie pentru a o proba şi pentru a face o surpriză şi motanului în cazul în care ceea ce alese avea să se potrivească aşa cum îşi dorea.

        După câteva minute, uşa băii se deschise larg iar în cameră păşi cea mai extravagantă persoană din lume, cel puţin judecând imaginea vizuală. O rochie bluemarin ce cădea armonios pe lângă corp, scoţându-i totuşi fiecare formă perfectă în evidenţă, acoperea pielea fină până cu două palme mai sus de genunchi. Era acoperită de rânduri de franjuri delicaţi de aceeaşi culoare iar la capătul fiecăruia se afla un mic cristal argintiu şi rotund. În picioare stătea mândră o pereche de sandale înalte de culoarea rochiei, susţinute de două barete, una încolocită în juru gleznei şi una mai sus cu puţin de degete. Pânza sandalelor era ornată cu firicere argintii de sclipici. O parte din piept era acoperit de un colier argintiu de care era agăţată o cascadă de pietre în formă de lacrimă, asemeni diamantelor. Părul era undulat în bucle mari şi luxoase iar buzele erau vişinii.

        -Chemaţi pompierii pentru că cineva va încinge atmosfera! exclamă Magius spre amuzamentul stăpânei sale.

        -Am dat lovitura, nu?

        -Să înceapă petrecerea! confirmă animalul.

        Marea de oameni se adună în faţa cazinoului cu câteva minute înainte de ora stabilită. Stăteau, conversau, râdeau şi admirau minunăţia noii clădiri în timp ce se întrebau oare cum arăta totul pe interior.

        Din interior se auzi bătând cu mult zgomot ceasul cel mare de deasupra peretelui. La ora 20:00 imensa uşă dublă fusese larg deschisă de doi angajaţi îmbrăcaţi în cămăşi verzi închise, pantaloni negrii şi cravate aurii.

        Lumea practic se călca în picioare pentru a intra. Toţi cei ce reuşiseră deja să pătrundă înauntru căscau gura la frumuseţea de care ochii lor se izbi. Canapelele fruseseră ocupate până la refuz în doar câteva clipe, bogaţii domni se aşezaseră deja la aparatele sau mesele de joc, barul începu deja să golească sticlele de băutură iar cei mai curajoşi urcaseră direct la etaj pentru a vedea sectorul plăcerilor.

        Muzica porni de îndată şi nu dură mult până când atmosfera dansantă se instală în sală. Personalul alcătuit din cei treizeci de oameni se puse deja în funcţiune. Angajaţii atrăgători le serveau pe femei iar angajatele, îmbrăcate în rochii roşii cu auriu, îi serveau pe domni. Bucătarii primeau comenzi pe bandă rulantă. Totul era un succes răsunător.

        Jeremith, îmbrăcat într-o cămaşă albă, sacou bluemarin, pantaloni şi pantofi negri, îi întâmpină pe Grace şi Max şi îi duse la o canapea mai retrasă, destinată prietenilor proprietarei. Cei doi erau şi ei îmbrăcaţi în haine frumoase şi scumpe.

        În sală, de pe uşa principală intră şi splendida şatenă. Toate privirile se aţintiră asupra ei şi a ţinutei ei, bărbaţii dezbrăcând-o din priviri iar femeile invidiând-o. Aceasta zâmbi tuturor şi salută pe fiecare om în parte în timp ce înainta prin culoarul de oameni ce se făcu în faţa sa.

        -Bună seara! spuse în momentul în care se întâlni cu Grace şi o luă în braţe. Bine aţi venit la noua mea afacere!

        -E extraordinar aici! exclamă blonda încântată.

        -Mă bucur că îţi place.

        Max şi Jeremith deveniră prieteni datorită faptului că cele două fete comunicară lucruri doar de ele ştiute, motiv pentru care deciseră să plece la o masă de poker.

        -Nu aş mai pleca de aici, spuse domnişoara Morgan sorbind dintr-un pahar.

        -Nici nu trebuie. Poţi dormi aici, pe canapele, se amuză proprietara.

        -Foarte amuzant! Haide, spune-mi despre Jeremith. Unde l-ai găsit, este superb!

        -Nu l-am găsit. L-am creat cu ajutorul unei vrăji. L-am făcut după imaginea bărbatului perfect pentru mine, motiv pentru care - din păcate - seamănă destul cu Jacob.

        -Am observat acest lucru. Simţi ceva pentru el? Ai putea să îl înlocuieşti cu Jacob.

        -Nu. Jacob e unic, nu vreau un fel de clonă. Apropo de Jacob, noaptea trecută am auzit un fâşnăit al frunzelor cât timp eram în curte însă când am întors privirea nu era nimic. M-am simţit urmărită deoarece vântul nu bătea deloc.

        -Ai vreo dovadă că ar fi fost el? Una concludentă, de preferat.

        -Nu...

        -Atunci nu îţi mai ocupa capul cu prostii. Trebuie să te gândeşti cum să îţi recapeţi corpurile cât mai repede, până la Luna Sângerie a mai rămas mai puţin de o săptămână, dar te vei gândi la asta mâine, nu în această seară. Acum haide să inaugurăm şi noi ringul de dans!