Când nemuritorii mor

XX

        Vocea moale şi şoptită a bărbatului o linişti încet pe Rouge. Aceasta îşi îndesă capul în scobitura gâtului său şi trase adânc aer în piept, umplându-şi plămanii cu o monstră din dulcele miros al pielii. Gestul neaşteptat al tinerei readuse la viaţă inima moartă pentru câteva secunde.

     -Dacă te-a secat de sânge, de ce nu ai murit? spuse şatena fără să scoată capul din ascunzătoare.

     -Asta este o altă poveste. Pe scurt, în ziua morţii mi s-a făcut rău iar ea m-a trimis în camera ei să iau o pastilă din plante care să mă ajute. Mi-a spus că o să găsesc ceea ce am nevoie pe măsuţa de lângă pat. Ajuns la locul cu pricina am descoperit două pastile, aproape identice, aşa că fără să gândesc mult am luat una şi am băut-o. Seara, când am ajuns amândoi în cameră, ea a observat că lipseşte o pasilă şi s-a făcut palidă la faţă. Probabil am luat-o pe cea greşită dar nu a spus nimic. Cred că acea pastilă avea un ingredient mai special care m-a făcut nemuritor. Probabil a încercat să mă omoare cât de repede poate, să nu cumva să îşi facă efectul.  

        -Păi poate de asta te-a omorât, ca să nu fii vampir...

        -Nu. M-a omorât pentru că făcuse acest lucru cu mai mulţi. Am aflat apoi. Nu sunt singurul pe care l-a sedus pentru a deveni bufetul ei uman. În fiecare seară se hrănea din mine dar mereu se oprea când trebuia. Nu şi în seara aceea. Ştia că trebuie să scape de mine pentru a găsi un alt incompetent pentru sânge şi spera să nu devin vampir.

        Vocea lui avea unele modulaţii ce trădau lipsa de sentimente şi arătau durerea. Înduioşată fiind de el, ceva necunoscut până şi propriei fiinţe o făcu pe Rouge să ridice o mână, să o strecoare pe sub a lui şi să mângăie cu tandreţe spatele bine făcut al soţului său.

        Capul lui Jacob se aplecase puţin spre a vedea făptura înghesuită în corpul său apoi nu îşi putu abţine un zâmbet. Inamica lui, persoana pe care dorea să o distrugă, era atât de fragilă încât părea că se poate distruge singură. Era şi frumoasă. O frumuseţe simplă şi feminină pe care chiar şi el o aprecia.

        -Culcă-te, e deja dimineaţă, spuse el protector în timp ce strânse în braţe corpul fetei.

        Rouge nu răspunse. Continuă să îi mângăie spatele din ce în ce mai fin până când acţiunea încetă iar corpul ei căzuse într-un somn profund.

        Pâcla înceţoşată a viselor se evaporă încet. Ochii verzi şi lucioşi se deschiseră alene, privind prin cameră. Draperia grea era legată şi lăsa întreg soarele orbitor să pătrundă în încăpere. Totul părea mult mai spectaculos în razele zilei. Un fascicol de lumină se izbea de candelabrul din cristal ce dădea naştere la zeci de puncte strălucitoare, părând să orneze camera cu stele.

        Picioarele lungi şi subţiri coborâseră din patul înalt şi se opriră pe covorul moale, cercetându-l. Şezuse pe marginea patului câteva secunde, timp în care privirea ei analiză fiecare obiect cu mai multă atenţie decât cu câteva ore în urmă. Atenţia îi căzu pe ceasul auriu de pe noptieră. Era deja ora 13:42 însă dacă nu fusese trezită până în acel moment însemna că nu e nevoie de ea.

        Totul părea superb. Se simţea ca o prinţesă într-un castel, castel pe care îl împărţea cu un prinţ chipeş. Totuși, unde era prinţul? Aruncă o privire peste umăr, privind spre partea patului unde ar fi trebuit să fie el dar care de fapt era goală. O pată de culoare roşie ascunsă de pătura albă ieşi în evidenţă.

        Patul scârţăi sub greutatea corpului ce înainta în patru labe spre pata roşie. Pătura mototolită fusese trasă cu o oare care teamă la o parte iar misterioasa pată de culoare lumină chipul fetei. Era un trandafir superb cu coadă lungă de pe care erau îndepărtaţi toţi spinii şi petale moi şi înalte, vişinii.

        Rouge strânse la piept trandafirul cu o fericire de copil nătâng şi îi adulmecase parfumul. Mirosul era încântător însă nu se compara cu cel al persoanei care îi dăruise cadoul. În timp ce petalele dezmierdau pielea fină de pe nasul ei, un detaliu ieşi la iveală - fiecare petală de la exterior avea scris câte un cuvânt.

        "Bună dimineaţa! Te aştept jos. -J"

        Fără a mai sta pe gânduri şatena se ridică în capul oaselor, puse tradafirul într-o vază şi o lua la goană spre propria-şi cameră. Înfrumuseţarea de dimineaţă fusese făcută mai repede ca niciodată iar uşile dulapului se deschiseră larg. Rochii după rochii începură să zboare prin întreaga cameră în căutarea celei perfecte.

        Jacob fusese anunţat de paşii apăsaţi de pe hol că soţia sa se trezise. Abandonă hârtiile la care lucră în birou şi se îndreptă spre salon.

        În scurt timp pe uşa salonului intră o superbă domnişoară îmbrăcată într-o rochie verde până la genunchi, simplă dar legată în talie de o curea subţire albă. Zâmbetul reapăruse pe chipul vampirului la vederea actualei sale doamne. Trase galant scaunul pe care ea se aşeză apoi îl împinse la masă şi lăsă pe scaunul alăturat.

        -Îmi pare rău că am întârziat! Se pare că am dormit prea mult, spuse Rouge ce nu putea să îşi stăpânească zâmbetul.

        -Nu face nimic. Te-am lăsat intenţionat să dormi, ştiu că erai obosită, replică el.

        În scurt timp farfuria tinerei îşi făcu apariţia pe masă. Vasul plat din porţelan scump susţinea o bucată suficient de mare de piept de pui, piure pufos şi salată. Cei doi începuseră să povestească însă sentimentul ciudat pe care îl avea văzându-şi inamicul cu un pahar de sânge în mână nu îi dădea pace lui Rouge.

        -Ai ceva planuri astăzi?

        -Da. Voi merge să o vizitez pe Grace. De ce? Este nevoie de mine aici?

        -Nu. Doream doar să ştiu.

        Sprânceana stângă a fetei se arcui din cauza întrebării. Încerca să desluşească în mintea ei motivul pentru care i se adresase această întrebare. Probabil că se interesa de activitaţiile ei. Această idee păru convingătoare până când o alta apăru în prim-plan - poate dorea să ştie dacă are drum liber pentru o întâlnire cu Zheila.

        Discuţia decurse normal iar Rouge se abţinea cu greu să nu înceapă o ceartă pe tema întâlnirilor secrete. Ştia că dacă dă drumul cuvintelor întregul plan era ruinat şi era destul de deşteaptă să nu îi arate lui Jacob că o preocupa acest lucru. Chiar mai mult, gândul la Zheila îi reamintise că nu trebuie să lase garda jos în faţa lui. Ura era un joc de strategie în care iubirea putea fii arma fatală.