Când nemuritorii mor

XXXVIII

        Faţa tânără a vrăjitoarei fusese cuprinsă de teamă la auzul cuvintelor rostite de bătrâna care îi şedea direct în faţă, ţintuind-o cu o privire îngrijorată.

        Să piardă o viaţă ar fi fost un preţ cât de cât rezonabil, ce putea fi plătit pentru a salva corpurile neînsufleţite şi celelalte vieţi încă rămase în inventar. Nu ar fi fost o pagubă insuportabilă. O moarte însemna încă un corp în plus la colecţie, ele însumând numarul şase. S-ar fi descurcat bine şi cu ultimele trei vieţi rămase. Ba chiar exista şi un avantaj: un corp în plus decedat semnifica ceva putere în plus, putere ce putea fii folosită împotriva duşmanilor misterioşi învăluiţi în magie neagră.

        Vestea cum că ar putea muri pe vecie, că nu va mai vedea niciodată lumina zilei, oamenii sau că nu se va mai putea simţi pe sine însăşi o oripila pe Rouge. Nu îşi dorea să moară, nu îşi dorea să urmeze cursul vieţii pe care îl are un muritor. Trăise o viaţă mult prea lungă şi fascinantă pentru a o încheia brutal din pricina unor oameni ce până în acel moment nu ştiuse că există.

        -O să fac tot ce îmi stă în putere să îi opresc şi să îmi recuperez comorile! spuse apăsat şi cu o voce tremurândă Rouge.

        Bătrâna zâmbi la auzul acestei declaraţii de război. Se bucura să vadă că şatena avea de gând să lupte până în ultima clipă însă ceea ce o îngrijora şi nu dori să îi spună sau să îi arate era faptul că, până şi ea, îi dădea rate mici ale şansei de reuşită.

        Grace pătrunse pe nesimţite în mintea mediumului şi simţind gândul pesimist se încruntă. Şi ea era de aceeaşi părere iar faptul că şi mintea experimentată a bătrânei îi împărtăşea gândurile o speria. Fusese alături de Rouge atât timp, nu îşi dorea să rămână singură pe lume aşa că hotărî să îi fie alături în orice prietenei sale.

        -O să lupt alături de tine, spuse cu o voce înceată blonda, punând măna pe umarul rece al victimei.

        -Nu, nu vreau! spuse hotărât Rouge în timp ce se răsuci cu corpul spre interlocutor. Nu vreau să îţi rişti viaţa pentru aşa ceva, nu merită.

        -Ce prosti îndrugi acolo? spuse Grace râzând cu un glas slab ce se sparse în ecoul sălii. Ce rost are să fiu nemuritoare dacă prietena mea nu mai există?

        Şatena fusese cuprinsă de cuvintele fetei, de situaţie în sine, de gândurile întunecate ce duceau toate la moarte aşa că îşi înghiţi orice cuvânt, mulţumindu-se doar prin a îmbrăţişa trupul înalt şi frumos al ei. Vampiriţa îi urmă gestul şi îşi rezemă capul pe umărul său, nesimţind vreo nevoie să îl străpungă cu colţii.

        -Nu ai lăsat pe nimeni fără explicaţi acasă? întrebă Kholenia, bătând un fel de apropo.

        -Jacob..., spuse ea apoi începu să dea drumul lacrimilor să îşi parcurgă drumul pe obrazul fin.

        Plângea. Plângea din mai multe motive însă unul dintre ele era şi Jacob. Amintindu-şi de el inima sensibilă începu să zvâcnească de durere. Era persoana pentru care prinse sentimente, deşi ele fuseseră negate mult timp. Era persoana pe care crezu că o dusese de nas sau o făcuse să renunţe, dar care îi făcuse jocul exact pe dos, împingând-o tot mai aproape de abis.

        Într-un târziu, uşa imensei locuinţe se deschise şi se închise cu un sunet nu foarte puternic. Picioarele extenuate ale lui Rouge călcau cu grijă podeaua în timp ce ochii roşii alergau în toate direcţiile spre a vedea dacă cineva îi simţise lipsa.

        -Doamnă Black! strigă o voce feminină venită din bucătărie.

        Curând, mai repede decât creierul ei putu să proceseze, şatena se trezi înconjurată de servitorii casei ce postau pe chipuri expresia îngrijorării amestecată cu cea a fericirii. Buimăcia nu îi dădu voie să înţeleagă ce e cu această primire iar observând asta, vocea feminină continuă:

        -Ce bine că v-aţi întors! Domnul Black şi-a făcut o mulţime de griji! Va căutat ore întregi peste tot, încă nu s-a întors acasă. O să se bucure atât de mult că sunteţi aici, în sfârşit! rosti Janette ce întinse o cană de ceai spre "oasepete". Mergeţi sus şi relaxaţi-vă, o să încercăm să dăm şi de stăpân.

        Fără a comenta în vreun fel, neştiind oricum ce să spună, doamna Black execută ordinul primit de la servitoare şi urcă scările. Ajunsă pe hol privi în dreapta, apoi în stânga după care iarăşi în dreapta încercând să aleagă camera corectă în care să meargă. Hotărî după un scurt timp de staţionare să îşi aştepte soţul în dormitorul lui.

        În timp ce se aranjă în patul moale, cuibărindu-se cu spatele între perne, îşi recapitulă pe scurt seara în minte. Buzele moi se lipeau rar de porţelanul cănii, persoana în cauză parcă uitând că are acel obiect în mâini.

        Mintea fetei încerca să se gândească la câteva scuze credibile pentru ieşirea ei spectaculoasă din scenă. Sărise în toiul nopţii pe geam, zbură cu aripile-şi negre spre o adresă nemenţionată şi se reîntoarse când cerul era deja puţin luminat de soare. Pentru o aşa scenă trebuia ca povestea să fie una bună, credibilă şi să nu trezească suspiciuni.

        Înainte ca mintea să mai apuce să caute o explicaţie uşa dormitorului se deschise cu iuţeală apoi se închise la fel.

        Jacob se repezi cu o viteză inimaginabilă asupra patului şi a persoanei din el. Mişcarea lui fusese atât de bruscă încât Rouge ridică mâinile în dreptul tâmplelor şi strânse din ochi pentru a se apăra de o lovitură care nu venise. În locul impactului aşteptat ea îşi simţi corpul luat în braţe şi strâns ca după o absenţă de zeci de ani.

        -În numele Domnului, mulţumesc că te-ai întors!

        Exclamaţia domnului Black intensifică cu sine şi strânsoarea braţelor sale care o sufocau într-un mod plăcut pe victimă.

        -Să nu mai pleci aşa niciodată, orice ar fi! Mi-am făcut sute şi mii de griji pentru tine, te-am căutat în tot oraşul, ba chiar am rugat şi câteva maşini de poliţie să mă însoţească la căutare. Mi-am făcut atâtea griji...

        Cu acea repetiţie din final se sfârşi mini-discursul bărbatului ce părea că are cinci ani şi îşi strânge ursuleţul în braţe după revenirea dintr-o vacanţă în care nu îl avuse cu el.

        Vrăjitoarea se cutremură la această reacţie a soţului său, neştiind ce să spună sau să facă. Îl simţea pur şi simplu îngrijorat şi fericit că în sfârşit o are lângă el. Părea să fie într-adevăr sincer în legătură cu tot ce spunea însă raţiunea îi urla în creier cu ecou "nu mai poţi avea încredere".

        Îşi strânse şi ea în braţe soţul, apucându-l după gât şi nu scoase nici măcar un sunet.

        -Eşti bine? întrebă el dându-i drumul din braţe şi prinzându-i capul între palme.

        Fata încuviinţă.

        -Nici nu vreau să ştiu ce s-a întâmplat sau unde ai fost. Nu vreau să mă îngrijorez mai rău. Vreau doar să te rog, data viitoare când mai ai un coşmar urât spune-mi mie. Îl vom face să plece folosind dragostea, nu frica..., murmură Jacob în timp ce privea fix ochii soţiei sale ce, în continuare, preferă doar să tacă şi să schiţeze un zâmbet involuntar.