Când nemuritorii mor

XXVII

        Dimineaţa sosi mai repede decât putea să fi anticipat. O nouă zi frumoasă de vară începu în forţă prin corul de păsărele ce dădeau concerte pretudindeni. Oamenii erau veseli şi binedispuşi. Părea totul atât de perfect, ca şi scos din basm.

        Corpul plin de energie al lui Grace patrula prin imensa casă încă de la prima oră a dimineţii, încercând să îşi găsească o ocupaţie. Începuse prin a găti ea însăşi, apoi prin a călca haine şi continuând cu ştersul prafului.

        Era extrem de entuziasmată şi totuşi speriată de gândul că urma să se întâlnească cu Max. Nu ştia ce reacţie va avea acesta când o va vedea. Avea în plan să meargă să îl viziteze pe stradă unde vindea ziare iar ca un plus încurajator, pe stradă nu exista nicio lampă cu care ar fi putut fi atacată.

        În întreaga zi anterioară, blonda fusese bântuită de gândul eşecului. Ce s-ar fi întâmplat dacă el nu ar mai fi vrut să vorbească vreodată cu ea? Era marea ei iubire, singura după Nicolas. Nimeni niciodată nu putuse să ocupe acel loc rămas încă gol în sufletul său însă spera că Maxmillian o va putea ajuta.

        Un alt element ce bântuise fiecare pas al fetei fusese Erik. Bărbatul era unul de nota douăzeci pe o scară ce includea doar calificative până la zece. Frumuseţe, inteligenţă, şarm, dragoste, toate acestea erau trăsături pe care el le întruchipa.

        Singura persoană ce mai fusese vreodată întâlnită de domnişoara Morgan cu toate aceste calităţi perfect dozate pentru gustul ei fusese Nicolas. Uneori creierul trasa liniile imaginare ale unei liste de comparare a celor doi iar punctele comune erau nenumărate. Nu unul a fost momentul în care chiar se gândise că bărbatul ce ar putea să o facă fericit este Erik însă chelnerul avea ceva special, întruchipa toate plăcerile ei şi ceva în plus.

        Oamenii ce nu simt iubirea nu pot spune vreodată că au trăit iar creaturile moarte sau supranaturale nu fac excepţie de la această regulă. Grace se putea lăuda cu o relaţie splendidă care o făcuse cu adevărat fericită şi o învăţase ce e iubirea însă soarta nu fuse la fel de îngăduitoare cu prietena sa. Rouge avuse şi ea nenumăraţi pretendenţi sau chiar nenumărate relaţii de când se ştie. Totuşi nu conta nici una. Sufletul sec al şatenei nu simţii căldura iubirii iar sufletul ei nu prinse aripi niciodată.

        Strălucirea orbitoare a curăţeniei acoperea interiorul casei ca rezultat al emoţiilor şi lipsei de ocupaţie a propietarei.

        Ochii verzi urmăreau fiecare mişcare pe care acele ceasului de pe perete o făceau de-a lungul cadranului. Aşteptarea era chinuitoare. Fiecare nouă secundă apăsa cu o presiune imensă conştiinţa blondei ce devenea tot mai sceptică în legătură cu planul.

        Într-un final, mai repede decât putu să realizeze mintea ei, ora prânzului sosise în goană. Era ora când orice om îşi pendula corpul prin Chicago pentru a îndeplini diverse obligaţii. Cei ce aveau norocul de a lucra în firme sau la bursă sau chiar în magazine asaltau cafenelele şi terasele în căutarea mâncării.

        O nouă rochie cumpărată anticipat pentru această întâlnire înnobila trupul lui Grace. Mătasea mov atingea delicat pielea rozalie. Rochia era până la genunchi, dreaptă. Talia era scoasă în evidenţă de un şir de plăcuţe aurii ce alcătuiau o curea subţire. Pantofii aurii se asortau de minune cu toate accesoriile pe care tânăra le adoptase. Părul şi el auriu era de această dată captiv într-un coc sofisticat însă totuşi simplu.

        Zgomotul făcut de tocurile pantofilor marcau fiecare pas ce o aduceau mai aproape de centrul Chicagoului, loc unde iubirea sa aştepta. Nu o aştepta pe ea, însă aveau să se întâlnească.

        Cum păşi pe bulevardul cu pricina, pulsul inexistent zvâcnea imaginar. Buzele erau umezite constant de limba blondei iar paşii se răriră, dând mai mult timp căutării vizuale.

        Nu dură mult până când ţinta masculină fusese identificată. Era imposibil să nu remarci aşa o persoană. Trupul puternic al blondului era ascuns de costumul de vânzător de ziare. Ochii îi erau roşii şi obosiţi, arătând cu uşurinţă epuizarea turei de noapte ca şi chelner.

        -Bună, spuse timid Grace după un moment în care se gândi să o ia la goană.

        -Bună ziu..

        Cuvântul "ziua" fusese întrerupt în momentul în care stabili conexiunea vizuală cu domnişoara Morgan. Un gest ca de eschivă veni din partea bărbatului care se dădu aproape brusc câţiva paşi pe spate. Era necuviincios să facă aşa ceva unei domnişoare însă senzaţia de pericol continuu nu îi dădea pace.

        -Stai liniştit. Nu îţi fac rău, nu aş fi făcut-o nici în acea seară. Ascultă-mă, te rog!

        -Nu vreau să ascult nimic.. lady. Singura întrebare pe care doresc să v-o adresez este: doriţi un ziar?

        Vorbirea politicoasă pe care o adoptă Maxmillian îi rănea sufletul lui Grace. Înainte îi vorbise tot politicos însă era din respect, apoi au ajuns la limbajul familial, egal, iar acum totul s-a întors la limbajul politicos din motive de sarcasm, teamă şi comportament de necunoscuţi.

        -Da..., replică tânăra dezamăgită în profunzime de cele întâmplate.

        Bărbatul întinse un ziar rostindu-i preţul de cinci dolari. Fără a sta pe gânduri, vampirul scoase o bacnotă de o sută de dolari şi o întinse grăbită spre el apoi dădu să se îndepărteze.

        -Am spus cinci, mulţumesc totuşi de generozitate. Uitaţi şi restul dumneavoastră..

        -Nu am nevoie de rest, am nevoie de tine! spuse ea în timpul unui moment de stagnare, uitându-se peste umăr.

        Pe chipul ei putea să se vadă uşor tristeţea. Ciudat era faptul că acelaşi lucru se putea vedea şi pe chipul lui însă nu avea vreo intenţie de a remedia situaţia. Spera că, pentru binele amândurora, relaţia dintre ei, chiar şi de prietenie, ar trebui să dispară.

        Blonda dispăru fără a lua un bănuţ din restul oferit. Maxmillian continuă să îşi facă treaba însă fără a reuşi să o scoată pe tânără din gândurile lui.

        De ce ar vrea să o scoată? Ea păruse pentru un timp motivul pentru care merita să aibe patru slujbe simultan, pentru a-i oferi cadouri şi fericire. Ea părea una din puţinele pete de culoare prezente în viaţa mizerabilă ce îi fusese oferită. Totuși, timpul în care "ea" însemnase ceva cu adevărat posibil în viaţa sa se scurse mai repede decât ploaia pe un geam.

        Demoralizată, Grace se înapoie casei sale unde rămase închisă în cameră. Nu putea să accepte prăpastia dintre ea şi, poate, singura persoană ce îi va mai oferi vreodată fluturi în stomac. Nu putea şi nici nu dorea să accepte, motiv pentru care hotărî o nouă vizită la cazino în câteva ore.