Când nemuritorii mor

XXXV

        Înfricoşătoarea bestie fixă cu privirea trupul minuscul comparativ al fetei. Spatele i se arcui iar toţi muşchii se încordară. Deschise gura suficient de mult cât să mănânce cu tot jumătate din făptura care se înfăţişa inaintea-i şi eliberă un raget puternic.

        Rouge rămase nemişcată cu mâinile la piept, privind matahala, apoi cu un gest iute lovi cu palma peste bot inamicul.

        -Aştept să îţi faci numărul apoi să încetezi, spuse pe un ton tăios.

        În câteva secunde oasele creaturii se micşorară de zeci de ori iar în locul temutei bestii apăru un motănel dulce şi negru ce se lipi de îndată de picioarele fetei, alintându-se. Aceasta îl prinse de labele din faţă şi îl ridică la pieptul ei.

        -Voiam să te speri! spuse Magius. Asta meriţi pentru că m-ai abandonat atâta amar de vreme aici!

        -Taci. Nu este vina mea că eşti animal de companie magic şi, implicit, gardian al domiciliului.

        -Pentru ce ai venit? Nu este o oră bună pentru vizite, mi-ai deranjat somnul.

        -Am venit deoarece mi se desfăşoară un coşmar groaznic în minte iar de zile întrgi simţul ce prevesteşte răul nu-mi mai dă pace, spuse ea în timp ce lăsă motanul jos.

        Amintindu-şi motivul pentru care se află în toiul nopţii în acea casă, Rouge se aplecă şi prinse de covorul gros pe care îl dădu la o parte. Deschise cu un gest al mâinii trapa din podea şi, reţinând un motiv pentru a-şi trage respiraţia şi a prinde curaj, porni cu grijă pe treptele din întuneric.

        Mâinile vrăjitoarei se desprinseră de lângă corp, formând o linie paralelă cu solul- gest care aprinse toate lumânările din subsol. Ceea ce a urmat a făcut-o pe Rouge să înnebunească. Un ţipăt ascuţit sparse liniştea şi se amplifică cu ajutorul ecolului din sală.

        Piedestalele din marmură, sicriele din lemn şi sticlă erau acolo însă nici unul dintre sfintele sale corpuri neînsufleţite nu mai era prezent.

        Simţi cum pământul îi fuge de sub picioare. Simţi cum pielea îi ia foc iar sângele îi clocoteşte prin vene. Simţi cum pulsul se acceleră atât de mult încât ar fi putut să îi fie fatal.

        -Opa..., spuse încet Magius ce îşi privea stăpâna din spate.

        Pumnii fetei se încleştară atât de tare încât unghiile sale străpunseră pielea moale a palmelor. Pornind din vârful degetelor, vene purpurii începură să crească pe întreg corpul, asemenea unui copac cu o mulţime de ramuri. Penele aripilor îşi pierdură luciul şi deveniră mate, închizând şi mai mult negrul.

        Într-o fracţiune de secundă Rouge se întoarse ca o tornadă cu faţa spre motanul ei loial. Ochii nu mai aveau pic de verde sau de alb, erau în totalitate negrii, de parcă nici nu existau. Scoţând încă un urlet strident, fata se repezi spre felina ce mergea cu spatele.

        -Unde sunt?! ţipă ea din toate puterile.

        -Uşor! Uşor, nu este vina mea! Nu eu le-am luat!

        Auzind cuvintele lui Magius furia crescu brusc. Venele purpurii deveniră acum vişinii şi ajunseră pe toată pielea, până la ochii negri.

        -Era datoria ta să la păzeşti! Unde sunt?! urlă Rouge cu disperare şi a doua oară. Ai fost aici tot timpul, e imposibil să nu fi văzut, simţit sau auzit ceva!