Când nemuritorii mor

LI

        Nimic nu i se mai părea normal doamnei Black. Dacă ar fi fost moartă, atunci de ce încă putea simţi propria temperatură, de ce ameţise când se ridicase, de ce putea simţi materialul rochiei ce şedea pe pielea ei? Însă dacă nu era, de ce toată lumea era îmbrăcată în negru, de ce nimeni nu părea să o observe, de ce nimeni nu îi răspundea?

        Toate aceste întrebări ce se băteau cap în cap nu făceau nicio conexiune. Cel mai suspect lucru din întreg peisajul era cordonul din faţa biroului lui Jacob. Acel cordon, uneori înlocuit de o bandă de plastic galbenă, era folosit pentru a baricada locuri în care avuseră loc accidente, crime.

        Gândurile fuseseră spulberate în momentul în care un sunet ce desemna deschiderea şi închiderea unei uşi de la etaj se auzi. Sunetul venea însoţit de altele, de data acestea ele fiind făcute de paşii unei persoane.

        Înainte să realizeze ce se întâmplă, Rouge observă că înaintea sa, coborând scările, se înfăţişează însuşi Jacob. Faţa îi era calmă însă înecată într-un soi de tristeţe, sobritate şi melancolie. Ochii îi erau la fel de verzi pe cât îşi amintea iar de sub buza superioară nu se vedea nici un colţ ascuţit şi alb.

        Observă că bărbatul ce nu mai semăna deloc cu acela din ultimele clipe pe care şi le amintea o privea însă, datorită experienţei legată de valeţi, nu putu să nu se gândească că soţul ei se uită în gol. Nu la ea ci prin ea.

        -Mă vezi? întrebă încet şi sfios fata, ridicând o mână.

        -Da, te văd, spuse scurt şi sec bărbatul.

        -Vezi morţii? replică speriată.

        -Nu. Văd oamenii vii.

        -Atunci de ce toată lumea mă ignoră? De ce toată lumea e în negru? Eşti singurul care m-a văzut.

        -Toţi te văd însă, după cum ai spus-o chiar tu, te ignoră.

        Replicile erau reci şi scurte, poate chiar tăioase. Tonul lui era unul de o seriozitate exagerată. Privea singura persoană care îi vorbise încă de când deschise ochii, stând înaintea ei la jumătate de metru şi privind-o fără urmă de sentiment.

        -Sunt toţi în negru deoarece ţin doliu, continuă Jacob văzând confuzia de pe chipul fetei.

        -În doliu? Cine a murit?

        -Tu, pentru mine. Căsnicia noastră, pentru restul lumii.

        Aceste cuvinte o dezarmaseră pe Rouge. Nu ştia ce să spună, cum să reacţioneze. Părea că nu îşi mai putea simţi nici picioarele şi ar fi fost gata să tragă o trântă în mijlocul salonului.

        -D...

        -Toţi te ignoră deoarece nu mai insemni nimic pentru şeful lor, adică eu. Le-am dat ordin să te considere moartă iar oamenii nu pot vedea morţi, o întrerupse la fel de tăios. Îţi voi da aici o ultimă masă, probabil eşti foarte slăbită, iar apoi vom merge la primărie şi vom semna actele de divorţ. Am anunţat deja pregătirea documentelor azi-dimineaţă.

        Şatena nu mai îndrăzni să spună nici un cuvânt, să adreseze nici o întrebare. Încuviinţă din cap neputincioasă apoi îl plecă spre podea. Nu dorea să fie slabă însă o durea ceea ce auzea, chiar dacă aproape se uciseră unul pe altul în urmă cu puţin timp.

        Ochii deja obişnuiţi cu şuvoaiele de lacrimi încercau să se stăpânească pentru a nu întinde machiajul. Nu îşi dorea să arate mai rău decât o făcea deja din cauza ochilor înroşiţi şi nasului roşu.

        Jacob deschise uşa bucătăriei şi aşteptă fără a spune nimic până când viitoarea divorţată îşi dădu seama ce aşteptă. Aceasta trecu pe lângă el fără a ridica capul din pământ şi se aşeză pe locul său obişnuit.

        Bărbatul se puse şi el pe scaunul său şi ridică o mână, făcând un semn mut unui valet. Acesta aduse mâncarea şi o puse în faţa fostei sale stăpâne.

        Niciodată în viaţa sa Rouge nu fusese atât de tristă cu o mâncare atât de delicioasă în faţă. Deşi era felul ei preferat de mâncare iar foamea urla în interioru-i, nu se putea bucura nici un pic. Simţea chiar că ar putea să renunţe la mâncare şi să suporte golul stomacal.

        Vampirul îşi savura în mod obişnuit paharul cu sânge, fără a rosti vreun sunet. Rouge tăia grijuliu bucata de gordon blue din farfurie, stând şi ea în linişte deplină.

        După doar câteva guri împinse farfuria deoparte. Stomacul ei era umplut un sfet cu mâncare iar restul cu o tristeţe apăsătoare. Se ridică cu grijă de la masă apoi împinse, pentru ultima dată, scaunul.

        -Mulţumesc pentru masă! rosti valetului însă acesta luă farfuria cu aceeaşi ignoranţă.

        -Haide, nu avem o veşnicie la dispoziţie, spuse Jacob privindu-şi ceasul scump de buzunar.

        Mai mult silită decât de bună voie, Rouge merse alături de domnul Black la maşină şi se urcă în linişte. Ce soţie ar mai fi mers fără dorinţe de a se opune să divorţeze? În mod clar nici una iar şatena nu făcea excepţie.

        Drumul spre primărie fusese inimaginabil de scurt iar drumul petrecut alături de superbul bărbat părea şi mai şi.

        O uşa familiară îi fusese deschisă de către Jacob. Un sentiment de deja-vu puse stăpânire pe subconştientul fetei dar, odată pătrunsă în birou, îşi reaminti cu exactitate şi motivul.

        În spatele biroului de lemn şedea domnul Carol Bakrop. Acesta o privea încă cu o oarecare teamă însă în privirea lui nu se citea nici urmă de uimire. Părea că acesta chiar se aştepta la divorţul dintre ei, ba chiar mai mult, părea că ar fi spus "Stiam eu!".

        Neuitându-şi manierele de gentleman nici chiar în această situaţie, vampirul trase scaunul pentru Rouge apoi se aşezăe pe cel alăturat.

        -Am făcut actele, domnule Black, spuse calm Bakrop. Trebuie doar să semnaţi în locurile în care eu am pus un punctuleţ pentru evidenţiere şi, să spuneţi fiecare ce vă doriţi de la acest divorţ.

        -Eu nu doresc să îi cer domnişoarei Harley absolut nimic, spuse cu iuţeală Jacob în timp ce deja semna actele.

        -Dar dumneavoastră? continuă angajatul statului mutând privirea către fosta sa adversară.

        Rouge îl privea şi nu îi venea să creadă. Nu îi venea să creadă că este întrebată aşa ceva, nu îi venea să creadă că se află în acel loc şi este obligată practic să semneze un act de divorţ, nu îi venea să creadă că Jacob nu doreşte nimic de la ea, nu îi venea să creadă că încă era vie şi nu pierduse absolut nicio viaţă din cele rămase în inventar.

        Ştiind că oricum nu mai are nimic de pierdut, îşi făcu curaj şi încercă să îşi stăpânească firea şi plânsul, apoi rosti cu hotărâre în glasul ce tremura slab sesizabil:

        -Îmi doresc proprietatea înapoi, cu tot ce înseamnă ea - acte, teren, casă şi clădirea noului cazino.