Când nemuritorii mor

L

        Durere. Peste tot se simţea durere. Capul era atât de greu încât parcă ar fi fost înlocuit cu un bolovan de câteva zeci de kilograme. Timpenele ţiuiau de parcă ar fi fost alarme de incendiu. În faţa ochilor totul era negru, dar un negru mult mai puţin intens decât cel pe care şi-l putea aminti şi care se deschidea cu câte o nuanţă la fieacre nouă clipă scursă.

        Rouge încercă să îşi mişte corpul dar părea că totul este înţepenit. Încercă să mişte şi cel mai mic muşchi al corpului său şi, spre fericirea ei, avu o mică senzaţie, ca şi cum buricile degetelor sale mângâiau ceva. După alte câteva secunde senzaţia deveni tot mai puternică şi mai reală.

        Se mişcau! Degetele în sfârşit puteau fi contolate de creierul ce reveni la realitate şi fusese bombardat din toate direcţiile de diferite întrebări şi explicaţii.

        Urechile erau următoarele ce deciseră să intre în subordinea creierului şi reuşiseră să oprească acel ţiuit enervant. Cu toate că acum funcţionau, ele nu aveau totuşi ce să audă.

        Şatena reuşi să sesiseze că pâcla densă de negru se ridică încetul cu încetul până când o lumină izbitoare îi lovi ochii. Totul era atât de intens încât simţi cum globurile oculare îi iau foc şi strânse brusc din pleoape apoi le deschise larg.

        Vedea, putea vedea cu adevărat. Vedea un imens... alb. Doar alb. Peste tot alb.

        Închise iar ochii şi decise să mai zacă preţ de câteva momente pentru a reface puntea de legătură cu corpul său. Începu prin a mişca degetele, încheieturile şi apoi câte puţin membrele. Simţi cum întreg sângele pierdut se revarsă în vene şi clocoteşte precum amestecul din cazanul mediumului.

        Reuşi să ridice mâna dreaptă, spre uimirea sa, şi o duse pe frunte. Se simţi destul de rece însă nu era prima dată când avea această temperatură.

        Fără a deschide ochii, făcu o mişcare destul de bruscă şi reuşi să se ridice în şezut. Putea simţii salteaua unui pat comfortabil sub greutatea corpului său.

        Trase aer adânc în plămâni şi, decisă să înfrunte realitatea, deschise larg ochii. Primul lucru pe care îl putu văzu era fereastra de pe care se vedea grădina cu trandafiri. Îi era clar că se afla în dormitorul său, dar de ce?

        Îşi făcu curaj şi se ridică din pat, susţinându-şi greutatea pe picioare.       

        Deodată, întreaga privire i se înegri şi simţi cum îi ia foc corpul. Dădu să pice însă reuşi să se prindă la timp de noptiera ce îi era aproape. Stătu nemişcată un moment, timp în care, din cauza întunericului, nu ştiu dacă are ochii deschişi sau închişi. Răspunsul veni rapid atunci când geamul putu iarăşi să fie zărit, deşi puţin în ceaţă.

        Îşi îndreptă cu precauţie corpul şi făcu câţiva paşi mici pe lângă pat, în cazul în care ar fi ameţit iarăşi şi şi-ar fi pierdut echilibrul. Spre fericirea ei, acest lucru nu se întâmplă.

        Privi cu atenţie ceea ce e în jurul său. Era clar că se află în camera ei, camera din reşedinţa domnului Black. Întoarse capul spre stânga şi zări un trandafir din vază ce fusese odată verde iar acum se ofilise total. Acest lucru o făcu instant să se întrebe cât timp fusese inconştientă dar nu putu să găsească niciun răspuns înafară de "suficient".

        Totul era atât de în ceaţă, totul de la amintiri până la gândirea raţională. Îşi putu aminti totuşi privirea sălbatică din ochii celui pe care îl iubea apoi durerea, acea durere imensă. Mintea ei recrea şi unele cuvinte rostite de vocea Zheilei însă şirul lor nu putea fi desluşit.

        Neştiind ce să facă sau de ce se află aici, porni cu paşi hotărâţi spre oglinda din baie spre a-şi cerceta gâtul maltratat.

        Surpriză! Pielea gâtului era curată, avea aceeaşi nuanţă din totdeauna, nu avea urme de zăieturi sau cusături, nici măcar de zgârieturi.

        Când atenţia în sfârşit se mută de la gât spre restul chipului, observă chiar că arată la fel, oarecum. Faţa era aceeaşi deşi ochii erau înconjuraţi de un machiaj negru fumuriu superb. Buzele erau sângerii iar părul era prins într-un coc dezordonat dar frumos.

        Privi în jos, fără un motiv anume, şi pentru prima dată observă că nu mai purta aceleaşi haine. Pe trupul ei sculptat se afla acum o rochie neagră şi până în pământ. Nu avea deloc decolteu, cusătura mergând pe lângă gât şi în faţă şi în spate. Era mulată până în josul fundului apoi se lărgea puţin, fiind de tip sirenă. Materialul negru era acoperit de o dantelă şi ea neagră, aceeaşi dantelă care acoperea şi mâinile până la încheietură.

        Nu putea nega că arată superb însă o speria gândul că purta doar negru. Nici măcar nu îşi putuse aminti să fi deţinut vreodată o astfel de rochie.

        Porni în cameră şi se încălţă cu o pereche de pantofi înalţi, negri. Patrulă câteva secunde prin cameră pentru a se asigura că poate umbla şi pentru a-şi face curaj apoi prinse mânerul uşii, deschizând-o încet.

        Ieşi pe hol apoi închise uşa în urma ei. Cert era că se afla în aripa sa deoarece recunoştea fiecare tablou.

        Înaintă cu frică spre aripa biroului însă văzu că înaintea uşii de lemn se afla un cordon de catifea neagră ce indica interzicerea accesului, astfel hotărîndu-se să coboare scările.

        Zgomotul făcut de tocul pantofilor lovind scările era singurul ce putea fi auzit. Liniştea era atât de apăsătoare încât părea că se află într-un cimitir.

        Rouge coborî scările şi se opri în mijlocul sălii, privind în jur.

        Dori să strige, să vadă dacă se află cineva acasă însă fusese întreruptă de un zgomot ce părea a fi cauzat de un sac.

        Până când reuşi să sesizeze de unde vine zgomotul, unul din valeţii casei ieşi din bucătărie cu un sac de gunoi în braţe. Observa că şi costumul lui era negru în totalitate, lipsind cu desăvârşire cămaşa albă obişnuită.

        Acesta trecu pe lângă ea fără a saluta, aşa cum fusese obişnuită până acum. Valetul nu întoarse nici măcar un centimetru privirea spre şefa lui. Trecu spre a-şi face treaba ca şi cum nici nu ar exista.

        După câteva secunde în care privirea îl urmări pe individ, tânăra decise să vadă unde sunt ceilalţi şi să afle cauza grosolăniei de a nu saluta.

        Îşi îndreptă paşi spre bucătărie şi, spre fricirea ei, văzu toată gloata de valeţi făcându-şi de lucru şi povestind.

        Nici măcar unul nu întoarse privirea spre ea, nici măcar unul nu o observă. Treceau nestingheriţi în drumurile lor pe lângă ea fără a părea că observă privirea stăpânei.

        -Scuzaţi-mă, spuse Rouge încercând să oprească o femeie îmbrăcată în clasica rochie de slujnică însă de un negru total; aceasta trecu mai departe, fără a o băga în seamă. Îmi explică şi mie cineva, vă rog, ce se întâmplă? continuă ea exasperată însă fără a primi răspuns.

        Speriată la culme ieşi din bucătărie înapoi în salon unde rămase fără a spune ceva.

        Era speriată, de-a dreptul înspăimântată. Nu i se mai întâmplase aşa ceva vreodată. Nimeni nu părea să o observe.

        "De ce mă ignoră toată lumea? De ce nu pot primi o explicaţie? De ce toţi sunt în negru, inclusiv eu? Ei nu văd că mă uit la ei? Trec pe lângă mine de parcă aş fi invizibilă..."

        Cuvântul "invizibilă" plus aceste întrebări adresate sieşi puseseră mecanismele de gândire în funcţiune. Creierul ei începu să facă legături logice între ceea ce îşi amintea şi ceea ce vedea în prezent iar rezultatul o făcu pe Rouge să înmărmurească.

        "Sunt moartă?!"