Când nemuritorii mor

III

        Eroare. Superbul domn ce stătea în faţa lui Rouge îmbrăcat într-un costum scump, alb, cu cămaşă albastru închis şi cravată vorbea în propoziţii scurte. Dubla eroare era faptul că, deşi ea ţinea mâna întinsă spre a face cunoştinţă, acesta îşi ţinea mâna în buzunar considerând-o probabil nedemnă de atingerea sa. În timp ce mâna delicată era retrasă cu un gust amar, acesta continuă :

        -Am venit să vă spun că trebuie să evacuaţi până mâine casa.

        "Pardon?!". Aceste cuvinte care nu trebuiau rostite decât în propria-şi minte scăpeseră printre buze şi ajunseră rostite cu adevărat. Deşi era nepoliticos să exclami aşa, în momentul acela manierele nu mai erau o prioritare pentru Rouge. 

        -De ce să o evacuez? Cine, mă rog, sunteţi sau vă credeţi?

        -Jacob Black sunt. De asemenea sunt şi noul proprietar al terenului şi al casei.

        -Sunteţi..ce? Încetaţi cu glumele.

        -Din nefericire pentru dumneavoastră, eu nu glumesc cu afacerile.

        Băgând şi cealaltă mână în buzunar şi inspectând cu privirea terenul şi casa, domnul de faţă reuşea să facă nervii fetei să explodeze.

        -Cunosc legea, domnule. În primul rând, proprietatea este a mea, nu o puteţi cumpăra după bunul plac. În al doilea rând, trebuia să primesc o înştiinţare de la primărie referitoare la noul proprietar şi un ordin oficial de evacuare în patruzeci şi opt de ore, nu în câte doriţi dumneavoastră.

        Jacob scoase cu calm şi fără a fi deranjat de situaţie o foaie ascunsă într-un buzunar interior al sacoului şi o întinse satisfacut spre tânăra intrigată.

        Mintea lui Rouge era atât de asaltată de nervi încat nu fusese în stare să citească decât "Act de proprietate", "Domeniul de pe bulevardul.... îi revine domnului Jacob Black", iar când ochii îi coborâră pe subsolul paginii putea să zărească o ştampilă oficială ce acoperea semnatura unui angajat de bază al primăriei numit Carol Bakrop.

        -Acestea fiind spuse şi demonstrate, aştept să evacuaţi domiciliul până mâine la ora 13:00.

        Fără a mai aştepta o altă replică plină de furie, bărbatul îşi îndreptă paşii spre Rolls Royce-ul său negru apoi plecă în josul străzii, luând parcă şi cuvintele fetei cu sine.

        Schimbându-se mai repede decât o făcuse vreodată într-o rochie albă, până la genunchi şi cu o pereche de pantofi cu toc asortaţi, Rouge plecă în grabă pe jos spre primărie. Pe faţa ei nu se mai zărea nici un pic de oboseală. Oboseala era ştearsă cu buretele și lăsă locul furiei.

        Distanţa care în mod normal era parcursă de un pieton în treizeci de minute era scurtată ca prin farmec la doar optsprezece minute, de parcă fata o luase pe un alt drum. Pătrunsă în incinta primăriei ţinta era clar fixată - etajul doi, camera cincizeci şi trei, biroul domnului Carol Bakrop.

        După ce aranjarea rochie putea fi bifată pe lista de activităţi obligatorii, un ciocănit firav se auzi în uşă deşi în subconştient o sparse deja. O voce de bărbat mai în vârstă răsună puţin întârziat :

        -Intră!

        Domnişoara, la prima vedere inocentă, se repezi brutal cu mâinile pe biroul de lemn la care era aşezat un bărbat cu burta revărsată peste cureaua pantalonilor, cu chelie, completând câteva formulare. La gestul brusc al vizitatoarei, Carol se smuci şi se trase cu spatele lipit de spătarul scaunului iar mișcarea lui ar fi trimis pe oricine cu gândul la o imagine din natură ce ilustra momentul în care fiara încolteşte prada.