Când nemuritorii mor

XXIV

        Uitându-se în ochii albaştri ai lui Max, blonda îşi pierduse din curajul iniţial şi nu se mai simţea în stare să îi spună adevărul. Oricare ar fi fost continuarea, nu mai avea un rost să fugă acum.

        Văzând că nu primeşte un răspuns, bărbatul se răsti repetând:

        -Ce eşti tu?!

        Înghiţii în sec încercând să îşi găsească un strop de curaj. Fusese pur şi simplu neglijentă. Mereu se gândise doar la beneficiile statului la acel geam, se gândise doar la priveliştea mult visată dar nu şi la consecinţe. Iată că acum comise o gafă. Una mare. Îşi dorea din suflet ca el să o înţeleagă.

        -Sunt un... vampir..., spuse ea pe un ton stins. Sunt aici să te veghez. Vreau să te văd zilnic şi trebuia să găsesc o cale, poate nu a fost cea mai bună idee dar...

        -Un ce?! Eşti nebună? continuă el la fel de speriat.

        -Nu, nu!

        Spunând aceste cuvinte Grace încercă să îi zâmbească cald şi dulce, ca deobicei, pentru a-l calma însă înrăutăţi lucurile. Zâmbetul speriat şi necontrolat se lărgi mai mult decât plănuise, dezvelindu-i colţii albi şi lungi.

        -Dispari de aici! Nu vreau să te mai văd vreodată! Ce încerci? Să îmi sugi sângele pentru a mă omorî?! Monstrule!

        Chiar dacă inima îi era moartă de sute de ani, acele cuvinte erau pure cuţite înfipte în ea şi cauzau răni adânci şi sfâşietor de dureroase. Corpul îi tremura încet iar ochii se umeziseră pentru a da drumul lacrimilor ce nu aveau să poată curge niciodată. Nu se putea descărca, oricât şi-ar fi dorit.

        Vedea că el nu îi oferea înţelegerea la care spera. Era şi normală această reacţie. Tocmai îi spusese unui om ceea ce este - o fiinţă mitică care e capabilă să omoare oameni pentru dragostea faţă de sânge. Max nu ezită să o creadă. Era în toiul nopţii cocoţată până la geamul unei case cu etaj şi mai avea şi colţii ameninţători cu sine.

        -Dispari! exclamă el mai nervos decât anterior.

        Buzele fetei se deschiseră pentru a încerca să rostească câteva cuvinte, pentru a încerca să îl domolească dar era cu neputinţă. Gura îi era deschisă însă cuvintele nu vroiau să îşi facă apariţia.

        Fiind extrem de speriat, Maxmillian nu mai aşteptă un răspuns întârziat din partea lui Grace şi nu mai dorea să urle pentru a o face să plece. Impulsul uman îl determină să arunce cu lampa ce o ţinea în mână.

        Porţelanul greu şi rece ce alcătuia baza lămpii nu atinse pielea vampiriţei deoarece aceasta dispăru şi ea speriată. Traiectorea aruncări fusese special gândită, dorinţa nefiind să o lovească ci doar să o alunge.

        Se puse şocat pe marginea patului, încercând să creadă că e totul doar un coşmar însă nu reuşea să se trezească din el. Constată stupefiat că aceasta era pura realitate, că era conştient şi treaz. Aerul răcoros al nopţilor din începutul verii îi izbea pielea, intrând pe fereastra deschisă la care acum nu se mai afla nimeni.

        Era dezamăgit. Simţea ceva ce nu putea nega pentru Grace, sau mai bine spus simţise. Îi venea greu să creadă că e un vampir însă avea toate dovezile concludente. Fiecare om ştia ce e acela un vampir însă nimeni nu credea în ei. Nu ştia dacă alţi oameni erau conştienţi de creaturile ce trăiau printre muritori însă nu avea de gând să spună nimic. Oricine l-ar fi auzit condamnând-o pe blondă că e un "monstru" ar fi spus că e nebun. Dacă cineva l-ar fi crezut, i-ar fi făcut rău ei iar el era conştient că nu dorea acest lucru. Pentru toate aceste motive hotărî să pună punct. Să se ţină departe de ea.