Când nemuritorii mor

XIX

        Ochii lui Jacob se aţintiră asupra chipului proaspetei sale soţii. Nu ştia ce să spună. Cunoştea planul în cele mai mici detalii iar deschiderea trecutului în faţa ei nu era implicat dar totuşi ceva din el dorea să o facă. Îl măcina trecutul deşi trecuse peste. Îl durea iar în una din camerele minţii sale amintirile urlau, urlau pentru a se face auzite.

        -Păi..., spuse el într-un târziu.

        Rouge sesiză privirea pierdută şi vocea stinsă, întârziată. Pentru prima dată îl simţea vulnerabil şi indecis, îl simţea om.

        Potrivi capul mai bine pe perina moale, băgând o mână pe sub ea, şi trase pătura puţin mai sus pe trupul ei. Îşi dorea să audă povestea vampirului aşa că decise să se facă comodă pentru a asculta fiecare detaliu.

        -Am fost şi eu om, cândva. Am ştiut ce e durerea, foamea, oboseala. Am ştiut şi ce e dragostea. O singură dată, de când mă ştiu, mi-am pierdut capul pentru o fată. M-a rănit. M-a rănit groaznic. De atunci nu mi-am mai pus în gând nicio fiinţă, nimeni nu merită să i se ofere dragoste. Oamenii, de fapt, sunt adevăraţii monştri. Cei ale căror inimi bat sunt devoratori de sentimente. Îţi cer iubirea, se hrănesc cu ea ca fel principal apoi ca şi desert îţi savurează durerea.

        Privirea fetei se fixă asupra ochilor superbi ce o priveau. Se simţea fără motiv îndurerată. Simţea cum durerea lui se scurge încet şi prin ea.

        -Cum o chema? spuse timid.

        Mâna lui Jacob se mişcă lent pe suprafaţa patului, până la jumătate, şi întâlni mâna fetei. Îşi îndesase degetele în locurile goale dintre ale ei, strângând-o tandru de mână şi luându-i-o captivă. Pielea rece a vampirului era încălzită de cea caldă şi fină a vrăjitoarei.

        -Închide ochii, spuse el făcând acelaşi lucru după un oftat prelung.

        În momentul în care pleoapele acoperiseră ochii verzi ai lui Rouge, strânsoarea mâinii devenise mai puternică.

        Negru. Vedea negru în faţa ochiilor, mai negru decât atunci când avea ochii închişi.

        O lumină puternică, ca din vis, apăru şi clarifică locul în care se afla. Se putea vedea pe ea înaintând printr-o ceaţă ce se subţia progresiv. Ajunse în faţa unei uşi de lemn pe care o deschise asurzită fiind de zgomotul balamalelor vechi.

        Ceaţa dispăruse dezvăluind o grădină superbă îmbibată cu flori, copaci, iarbă verde ca smaraldul.

        -Aimee!

        Rouge reuşi să capete control asupra corpului şi se roti brusc. În faţa ochiilor avea un bărbat superb ce îi părea extrem de familiar. Purta o pereche de pantaloni maro, bretele şi cămaşă. Îndrăzni să ridice privirea spre ochii persoanei şi rămase şocată - era Jacob.

        Dintr-o clădire mare ce părea a fi un conac ieşi alergând o tânără cu părul negru şi lung, îmbrăcată într-o rochie specifică anilor 1700. Era de un roz pastel superb, lungă până la pământ şi acoperită de straturi de material şi volane. Fata pe nume Aimee alergă într-un suflet în spre trupul său dar la contactul cu el şatena nu simţi nici o izbire. Acea Aimee trecuse pur şi simplu prin ea, de parcă ar fi fost compusă din fum.

        -Draga mea! spuse Jacob strângându-i trupul în braţe în timp ce ea îşi aranja pletele negre.

        -Sunt atât de fericită că eşti al meu! Nimic nu ne va despărţi! spuse ea zâmbind şi punând capul pe umărul bărbatului.

        Şatena studia cu atenţie fiecare detaliu iar ochii i se opriseră pe figura fetei. Era frumoasă, ireal de frumoasă însă zâmbetul ei nu era unul îndrăgostit, ci mai exact unul malefic.

        Jacob şi Aimee plecaseră de braţ prin pădure, într-o plimbare, iar Rouge nu se putu abţine să nu îi urmărească. Rochia lungă a fetei atingea delicat iarba verde. Râsul lui Jacob răsuna cu ecou, un râs atât de frumos şi sincer, un râs pe care ea nu îl auzise niciodată.

        Nu îşi putea explica ce se petrece, unde se află. Era moartă? Visa? Era vrăjită? Aceste întrebări se repetau ca de pe un disc stricat în subconştientul eroinei.

        Cei doi îndrăgostiţi râdeau, se jucau, se sărutau iar bărbatul părea cel mai fericit membru al cuplului.

        Brusc totul devenise negru iar Rouge se trezi într-o cameră mare, mobilată într-un stil luxos şi exagerat. Examinând camera, atenţia îi picase pe pat. În pat erau două persoane - Jacob şi Aimee.

        Ambii erau dezbrăcaţi iar hainele aruncate aleatoriu acopereau podeaua. Ea stătea în şezut pe o perină cu spatele lipit de marginea de lemn a patului iar el era pe spate, lăsat cu capul pe pieptul dezgolit al fetei. Trupul lucrat al lui Jacob o acoperea cu totul pe tânăra brunetă.

        -Ştii că te iubesc..., spuse el moale în timpul unui zâmbet.

        -Ştiu, dragul meu. Dacă tot mă iubeşti, îmi dai voie să te... răsfăţ puţin? spuse ea cu acelaşi zâmbet malefic pe faţă.

        -Da, orice!

        -Închide ochii...

        Ochii bărbatului se închiseră la comandă, lăsând cale liberă răsfăţului. Aimee aplecă puţin capul, sărutându-i gâtul. Lui părea să îi placă iar ea părea să dorească mai mult. Limba delicată a fetei dezmierda simţurile iubitului său, plimbându-se încet pe gât. Pentru el, plăcerea creştea din ce în ce mai mult.

        Un geamăt scurt din partea lui se auzi. Ochii lui Rouge se măriseră iar pupilele i se dilataseră enorm. Aimee înfipse colţii în gâtul lui Jacob.

        -Ce faci?! spuse el speriat.

        -Te seduc, mă hrănesc şi... te omor, rosti Aimee cu o voce şoptită.

        Eforturile bărbatului de a scăpa erau inutile împotriva forţei unui vampir. Aimee supse cu poftă în scurt timp orice urmă de sânge din trupul prăzii, lăsându-l fără suflare şi alb ca varul, apoi se ridică fără remuşcări, se îmbrăcă şi dispăruse pe geamul deschis.

        Rouge fugi într-un suflet lângă patul pe care era trupul neînsufleţit şi îi prinse mâna rece în grabă.

        -Jacob! Jacob! exclamă disperat şatena printre lacrimi. Jacob!

        O zguruială puternică mişcă fiecare os din corpul fetei iar ochii i se deschiseră larg. Era în pat, lângă Jacob ce acum o ţinea în braţe. Plângea în hohote ca un copil mic trezit dintr-un coşmar.

        -Gata, gata... A fost doar o viziune, spuse el cu o voce liniştitoare, încercând să înăbuşească plânsul soţiei sale. Trimisul sufletelor în viziuni este puterea mea iar ceea ce tocmai ai văzut a fost trecutul meu. Acum ştii de ce am devenit ce sunt acum.