Când nemuritorii mor

XXXIII

        În timp ce prietena sa era dusă cu forţa într-un loc necunoscut ei şi cu o persoană ce i se amesteca enervant de mult în viaţa amoroasă, şatena putea să îi simtă suferinţa şi nervii. O cunoştea atât de bine încât deja şi-o putea imagina stând cu capul rezemat de fereastra taxiului şi dând ochii peste cap la fiecare nouă frază de distragere a lui Erik.

        Ştia că vampiriţa, oricât de puternică ar fi de fapt, era într-o situaţie atât de umană şi simplă încât era neputincioasă în faţa bărbatului. Gândindu-se la ceea ce simţea în acel moment, luase o decizie atât de caritabilă încât ar fi putut obţine un premiu Nobel.

        Înşfăcase receptorul cu degetele lungi şi subţiri, cu unghiile curăţate în frumoasa fântână ce nu slujea totuşi ca şi chiuvetă, şi recită câteva cuvinte latineşti. Lăsă mulţumită telefonul în furcă, ştiind că prietenia cu Grace merita măcar atât efort.

        Privi prelung telefonul fix de pe măsuţă în timp ce mergea pe-napoi spre scări. Urcă cu viteza vântului până în camera sa şi formă numărul de fix de la reşedinţa domnişoarei Morgan. În doar câteva secunde, sunetul metalic al fixului de jos răsună cu ecou iar vrăjitoarea avea motive de mândrie: redirecţionarea apelurilor fusese făcută cu succes.

        Se reîntoarse ţopăind jos, trase un fotoliu lângă telefon şi cuibărindu-se în el cu picioarele peste marginea destinată suportului mâinilor se apucă să citească un roman de dragoste recent început.

        Minutele treceau iar ochii verzi ai fetei mişunau zglobi printre rândurile de pe pagina gălbuie. Zâmbetul tâmp ce indica o plăcere în ceea ce tocmai citea se şterse brusc când auzi telefonul de alături sunând. Trase aer în piept, neştiind dacă apelul era pentru cineva din propria casă sau pentru Grace.

        -Alo?

        -Bună ziua! Maxmillian la telefon. Îmi este permis să vorbesc cu domnişoara Grace?

        Planul briliant părea acum o aberaţie totală. Nu se gândise până în acest moment la diferenţa dintre vocea ei şi cea a blondei. Această diferenţă îl făcu probabil şi pe tânăr să creadă că stă de vorbă cu una din servitoare.

        -Desigur, sir! Un moment, vă rog.

        Lăsă telefonul jos şi începu să alerge prin cameră cu paşi apăsaţi pentru a-l face pe cel de la capătul celălalt al firului să creadă că "servitoarea" fugise să îşi cheme stăpâna. Făcu un moment de pauză apoi începu să troncăne iarăşi cu picioarele în timp ce se aşeză pe scaun.

        -Bună, iubitule! spuse Rouge cu o voce uşor senzuală şi puţin ridicată, făcând o imitaţie de cea mai proastă calitate a prietenei sale.

        -Draga mea, de simţi bine? Îmi pare că ai vocea diferită..., observă cu rapiditate el.

        -Da, da. Nu îţi face griji, e de la îngheţată, spuse ea râzând.

        -Îngheţată? Ai spus că vampirii nu mănâncă nimic.

        Eroare şi încă una mare! Uitase complet că Max ştia adevărul şi nu se gândise niciodată că va fi atât de suspicios doar de la un apel telefonic. Era unul din puţinele planuri ticluite nu suficient de atent de către şatenă.

        -Îngheţată? Aaa, daaa...apa îngheţată. Am băut câteva pahare de apă foarte rece deoarece afară este caniculă deja.

        -Mie nu mi se pare. În fine, te rog din suflet să nu mai bei chestii reci, vei rămâne fără voce.