Când nemuritorii mor

IV

         Auzind sunetul făcut de trapa podelei ce tocmai se deschise, Magius îşi părăsi cu iuţeală culcuşul confortabil şi se repezi pe scări spre camera ascunsă. Temerile sale legate de intruşii ce ar putea distruge-o pe Rouge se sfărâmară la vederea stăpânei sale ce stătea în picioare în faţa celor cinci piedestale din marmură albă pe care erau aşezate tot atâtea sicrie din lemn vechi, scump.

           Lumina slabă a lumânărilor dădea încăperii un aer sinistru şi apăsător. Deşi în afară de respiraţia celor doi nu exista nimic ce ar fi putut produce sunete, în atmosferă pluteau şuşotelile de nedescifrat ale unor voci fantomatice venite de nicăieri . 

        Deși obişnuit cu acest loc, motanul încă se înfiora când se zărea închis între cei patru pereti. Domnişoara Harley nu tresărea la nici un sunet al straniilor voci, ba chiar mai mult, părea că locul în care se afla o făcea să se simtă bine. Se simţea liniştită, se simţea legată spiritual de tot ce se petrecea în jurul ei.

              Sunetul pantofilor cu toc făcuse ca vocile să dispară în timp ce trupul gingaş porni cu paşi lenţi spre un culoar dintre două piedestale. Ajungând în mijlocul culoarului, corpul fetei se roti cu fața spre primul sicriu iar ochii i se plimbau pe el. 

        -Magius, sunt la fel de frumoasă şi când dorm seară de seară?

        Motanul nu găsi cuvinte pentru a formula un raspuns aşa că se mulţumi cu păstrarea liniştii. Oricum lui Rouge nu îi păsa de ceea ce spunea, de fapt îi păsa dar nu putea auzi. Corpul ei era cufundat într-o stare de euforie, mintea ei era năucită de grămezi de imagini pe care le recapitula în faţa ochilor, ea însăşi era ca şi moartă. Lipind încet degetele de sticla ce acoperea un corp în stare perfectă îmbrăcat într-o rochie ruptă de culoarea apei tulburi, exprimând o stare socială extrem de proastă, buzele ei se dezlipiră pentru a elibera câteva cuvinte :

        -Prima mea viată... spuse cu un glas şoptit ce se pierdu în ecoul sălii. Îmi amintesc atât de bine totul, ca şi cum... ca şi cum încă aş trăi-o. Aveam doar 17 ani, în 1467, şi mă numeam Janette Roch. Mama era casnică iar tata un simplu potcovar. Casa în care stăteam... în zilele noastre poate fi numit grajd. Aveam părul lung, până în josul spatelui, corpul delicat, mintea unei puştoaice căreia nu îi păsa de bani. Defapt.. nu îi păsa deoarece nu îi avea. Şi mai era şi Alexander.. băiatul unuia dintre supuşii regelui. Ochii lui erau aţintiţi doar la mine, ochii lui albaştri nu mai vedeau altă fată. Avea o situaţie financiară bună, mă curta deci ai mei au fost fericiti să mă ofere spre a mă mărita. Părea băiatul perfect deşi avea mari probleme cu băutura. Părea să mă iubeasca dar ăsta era crudul adevăr, în ambele cazuti doar părea. Nu am ajuns să îmbrac rochia albă căci într-o noapte, când a venit beat acasă, şi-a dorit să se culce cu mine iar eu eram în perioada delicată şi l-am refuzat. A pus mâna pe un cuţit şi l-a băgat adânc în spatele meu. I-am vărut ochii plini de alcool în reflexia oglinzi şi am simţit toată acea durere întensă şi..

        -Şi? întrebă Magius în timp ce şedea lângă uşă.

        -Şi nimic.. atât îmi pot aminti, morţii nu au memorie.

        Rouge se întoarse melancolică cu spatele la sicriu, îndreptându-şi atenţia spre cel alăturat. Acesta nu conţinea decât scheletul de care era lipită o piele neagră, carbonizată.

        -Cât de stupidă am fost. 1502 şi numele Emelie Van Dew. Mama şi tata au fost nevoiţi să se mute cu puţinele lucrui ce le aveau într-o zonă de deal din Germania deoarece dacă am fi rămas în Franţa oamenii s-ar fi speriat de învierea mea. Am trăit aici numai 15 ani deoarece nu am fost atentă şi cineva m-a văzut vorbind cu o pisică albă, declarându-mă vrăjitoare şi arzându-mă pe rug.