Când nemuritorii mor

XXVIII

        -Rougeeeee, cine este cea mai frumoasă, dulce, înţelegătoare prietenă? spuse Grace pe un ton jucăuş şi amuzat în timp ce răsucea de pe un deget pe celălalt cablul telefonului fix.

        -Treci direct la subiect, te rog, replică şatena amuzată.

        -Te implor, însoţeşte-mă la ora 21:00 la cazinoul unde lucrează Max! Te implor din tot sufletul! Am încercat astăzi să vorbesc cu el dar nu vrea. Îi e teamă de mine iar mie îmi e teamă să îl pierd. Nu am de gând să renunţ la el. Nu vreau să pierd persoana ce îmi dă fiori şi nu vreau nici să risc să spună secretul meu cuiva.

        -E suficient! Am să te însoţesc, nu este nevoie de atâtea explicaţii. Jacob oricum este iarăşi plecat cu treabă.

        -Mulţumesc! Eşti cea mai bună prietenă. Mă bucur că nu te-am mâncat până acum! Ne vedem la 21:00 în faţa cinematografului.

        -Sigur. La revedere!

        Rouge puse telefonul în furcă, râzând încă de strategia de abordare aleasă de prietena sa, apoi plecă în baie pentru a se pregăti.

        Apa fierbinte din cadă delecta fiecare muşchi din corpul fetei. Liniştea domnea peste întreaga încăpere. Ochii verzi erau aţintiţi spre un punct inexistent de pe suprafaţa apei. Gândurile îi erau împărţite în diverse locuri însă mai puternice ca niciodată erau cele legate de Jacob.

        Mintea ei nu înţelegea de ce se gândea permanent la el. Îi era inamic. Îl ura sau cel puţin îl urâse. Se simţea ciudat, de parcă fiecare parte din ea avea nevoie de el. Inima avea nevoie de dragoste, pielea avea nevoie de mângâierile mâinilor lui, urechile aveau nevoie de cuvintele frumoase şi vocea lui melodioasă, plămânii aveau nevoie de mirosul pielii sale iar buzele... buzele tânjeu după un sărut atât de arzâtor şi pasional încât s-ar fi omorât pentru el. Ar fi lăsat acel sărut să o termine pe interior, să distrugă orice gol simţit vreodată, ar fi fost în stare să se lase pradă plăcerilor chiar dacă ele ar fi putut fi fatale.

        Înainte ca Jacob ce era prezent mereu în subconştiantul ei să acapareze legătura cu realitatea, Rouge scutură cu iuţeală capul ca şi trezită dintr-o beţie. Recăpătându-şi gândirea curată se hotărî să părăsească imensa cadă.

        Călcă cu grijă peste marginea căzii, lăsând picăturile de apă să alerge nestingherite pe pielea fină, şi apucă un prosop alb pe care îl înfăşură ca pe o rochie. Începu să îşi şteargă încet pielea iar ochii se închiseră ca şi inconştienţi. Locul negrului din faţa ochilor fusese instant luat de o ceaţă care îl înfăţişă pe Jacob.

        Jacob prinse brutal trupul fetei în braţe vârându-şi mânile pe sub prosop şi lăsându-l să cadă. Aplecă capul până când buzele sale găsiră scobitura gâtului fetei, începând să sărute tot locul cu pasiune. Genunchi ei se înmuiară şi se simţi atât de neputincioasă încât pentru a fi sigură că nu va cădea pe jos se agăţă cu mâinile de după gâtul bărbatului. El îndoi scurt genunchii, cât să ajungă să prindă picioarele fetei pe care le desfăcu, apoi se ridică cu spatele şi genunchii drepţi, în picioare. Braţele puternice ţineau acum suspendat în aer trupul lui Rouge ce îşi încrucişă picioarele într-un stil turcesc în jurul taliei lui. Săruturile pe gât se îndeseau iar buzele ardeau tot mai tare a plăcere, ardeau atât de tare încât se simţea miros de fum în aer. Expresia feţei lui Rouge trecu repede de la plăcere la durere şi înainte să realizeze începu să se zbată pentru a se alibera.

        Brusc totul încetă. Nu se mai simţi ţinută în braţe, nu mai simţi mirosul de fum, nu mai simţi buzele fierbinţi pe pielea ei. Reuşi într-un final să deschidă larg ochii speriaţi şi constată că se află în acelaşi loc - în faţa căzii cu prosopul pe ea.