Când nemuritorii mor

XLI

        Dând ochii peste cap probabil imaginându-şi cum va decurge conversaţia cu soţia sa, Jacob se ridică de pe scaun şi părăsi biroul, lasând-o în urmă pe Zheila ce îşi aranjă rochia apoi dispăru din reşedinţa celor doi.

        Rouge alerga cât de iute o ţineau picioarele printre tufele nenumărate de trandafiri ce împodobeau grădina. Pantofii fuseseră abandonaţi undeva prin iarbă, incomodând mişcarea. Tălpile fetei simţeau fiecare înţepătură cauzată de pietrele de pe sol însă acea durere era cea mai inofensivă posibilă. Adevărata durere era în suflet.

        Deşi ştia că Jacob reprezintă pentru ea un sac de balast de care trebuie să se descotorosească cât mai repede ceea ce văzuse o făcu să sufere. Domnul Black putea fi comparat cu o plantă, una carnivoră. O plantă superbă pe care îşi dorea să o privească zilnic şi de care nu se putea îndepărta deşi ea ar fi putut să îi devoreze corpul întreg la cină fără nicio remuşcare.

        Paşi se opriră după câteva minute de alergare în momentul în care se văzu în inima imensei grădini. Se trânti cu nepăsare la poalele unui arbore gros şi se sprijini cu spatele de acesta fără a o interesa daunele pe care murdăria le-ar fi cauzat scumpei sale rochii. Palmele albe se repeziră asupra ochilor, ascunzându-i în timp ce aceştia se înecau în lacrimi.

        Ura să plângă. Încă de mică încercase mereu să nu o facă, oricât de gravă ar fi fost situaţia în care se afla. Plânsul însemna pentru cei mai mulţi o descărcare a durerilor sufleteşti însă pentru ea, conform spusele tatălui său, plânsul însemna o acţiune demnă de milă şi ce striga în gura mare punctele slabe ale unei persoane. Ar fi dat orice să se poată opri, chiar şi-ar fi scos şi ochii din orbite.

        În inimă îi erau amestecate sentimente confuze iar în minte se dădea o bătălie acerbă între gânduri. Lacrimile fierbinţi secerau obrazul fin şi se spulberau la contactul cu materialul rochiei.

        Şatena îşi simţi mâinile reci cuprinse de o altă pereche de mâini ce le trase pe ale ei spre a se îndepărta de faţa pe care o ascundeau. O bucată moale de material se lipi îndată de pielea ei şi tamponase cu grijă pleoapele închise. O parte din grutatea ochilor dispăru iar fata îşi făcu curaj să privească înaintea-i.

        În genunchi, faţă în faţă cu ea, se afla Jacob ţinând în mână batistuţa ce făcu lumină privirii sale. O privea lung, confuz, neştiind cu ce să înceapă sau ce să spună. Pur şi simplu o privea atent în timp ce ştergea fiecare urmă de umezeală de pe chipul soţiei sale.

        -Nu vreau să vorbesc cu tine sau să te văd, spuse aspru Rouge în timp ce îşi trăgea nasul.

        -Eu...

        -Nu am nevoie de tine! continuă cu durere în glasul tremurând şi ştergându-şi ochii cu podul palmelor.

        Jacob prinse o mână a fetei şi îi înmână bucata de material cu care aceasta continuă să îşi stăpânească lacrimile.

        -Nici nu ştiu ce să îţi spun mai întâi...

        -Orice ai spune sunt sigură că sunt minciuni. Mica ta perteneră de afacer ar fi trebuit să dispară din momentul în care ne-am căsătorit. Nu îmi pasă ce aventuri aveai înainte dar acum, în semn de respect faţă de mine ca şi fiinţă feminină, trebuia să încetezi sau măcar să fii discret! O chemi pe această javră, pentru că altfel nu pot să o numesc, în toiul nopţii şi pretindeţi că sunt "întâlniri de afaceri". Ce afaceri? Prostituţie?!

        -Rouge! Linişteşte-te! ripostă Jacob.

        -Ah, acum şi urli la mine! Nu ai pic de simţ de gentleman în tine!

        Jacob strânse din ochi şi inspiră adânc pentru a-şi abţine un alt impuls nervos. După câteva secunde eliberă aerul acumulat în plămâni şi deschise ochii pentru a o privi pe fată.

        -Rouge, tu nu înţelegi, crede-mă.

        -Atunci explică-mi! Dacă nu înţeleg fă-mă să înţeleg. De ce era la tine în braţe în timp ce vă sărutaţi iar mâinile tale libininoase se aflau pe corpul ei?

        -Pentru că ea a început!

        -Şi tu puteai să îi pui capăt! exclamă cu furie şatena în timp ce gesticula destul de necontrolat cât să îl lovească pe cel ce şedea înaintea ei.

        -Nu puteam..., murmură.

        -De ce nu? Îţi spun eu de ce: pentru că îţi face plăcere. Pe mine nici nu mă săruţi dar cu ea ai fi fost în stare să te şi culci dacă nu interveneam.

        -Nu îţi pot explica.

        -De ce? Eu nu sunt bună pentru tine? Am vreo boală sau ceva? Sunt atât de urâtă? Pune-mi o pungă de hârtie pe faţă ca să nu fi nevoit să mă vezi!

        Bărbatul începu să râdă în timp ce îşi vedea soţia cum se agită şi aproape că îl ia la bătaie. Se aşeză în câteva clipe în şezut lângă aceasta şi o prinse de talie pentru a o plasa în braţele sale. Fata se opuse puternic acestui gest, prinzându-se cu mâinile de o bucată din scoarţa copacului însă lăsă cu iuţeală de ea atunci când văzu că nu are şanse de a câştiga.

        -Nu eşti frumoasă, eşti cea mai hidoasă şi scârboasă persoană de pe lume. Eşti mai rău ca soarele, dacă mă uit mai mult de câteva secunde la tine mi se face greaţă şi mă ia cu ameţeala. Îmi e jenă să merg cu tine pe stradă. Singurul motiv pentru care acum nu ai un sac pe cap sau o plasă e pentru că abuzul împotriva animalelor se pedepseşte cu amenzi usturătoare. Asta doreai să auzi? Uite, am spus-o. Eşti fericită?

        -Nu..., murmură şatena ce începu iar să plângă.

        -Atunci de ce spui tu aceste lucruri dacă de la alţii nu vrei să le auzi? Mă faci să te mint degeaba. Nu eşti frumoasă, eşti sublimă. Eşti ca soarele, da, dar deoarece eşti o sursă orbitoare de căldură şi eşti indispensabilă lumii, mă rog... lumii mele. Îmi e jenă să merg cu tine pe stradă deoarece eu nu mă ridic la standardele tale, mă eclipsezi. Rouge... linişteşte-te. Nu vreau să te văd tristă. Nu vreau să îţi explic de ce făceam ceea ce făceam însă îţi garantez că o să o fac odată şi odată, îţi garantez, de asemenea, că e prima dată când se întâmplă acest lucru şi asta doar pentru că ea a început. Întâlnirile de afaceri chiar sunt întâlniri de afaceri, crede-mă, iar eu niciodată nu m-am atins de ea. Crede-mă...

        Tăcerea fu singurul răspuns pe care Jacob putu să îl primească, motiv pentru care continuă:

        -Promit că nu o să o mai vezi şi că nu va mai veni niciodată pe aici şi că o să închei socotelile cu ea. Aşa mă ierţi?

        -Promiţi? se auzi încet glasul fetei.

        -Promit, pe degetul mic, spuse el în timp ce îşi încolocea degetul în jurul degetului soţiei sale.

        Aceasta trase aer în piept şi îl privi lung, începând să zâmbească datorită discursului anterior dar şi fericită că reuşise să scape de un duşman, cel puţin momentan.

        -Uite, a răsărit iar soarele... Mă refer la tine, să nu fie dubii.

        -Ai stricat momentul..., spuse Rouge chicotind.

        Jacob se mulţumi prin a-şi expune zâmbetul perfect. Prinse zdravăn corpul vrăjitoarei în braţele sale puternice şi izbuti să se ridice cu acesta de pe iarba moale. Eliberă prizoniera din braţele sale şi o lua de mână, completând spaţiile libere dintre degetele acesteia cu ale lui.

        -Ce spui? Ne bucurăm de ce a mai rămas din zi şi facem prinţesei o coroniţă din flori?

        Veselă şi surâzându-i ideea, Rouge aproba dând din cap. I-ar fi prins bine puţină destindere şi puţin romantism, chiar dacă el era fals. Acceptă înţelegerea prin care o elimină pe Zheila, temându-se că prea multă dramă ar fi înrăutăţit totul.