Când nemuritorii mor

XLIX

        În timp ce înfiorătorul vampir se apropia tot mai mult de trupul ei şi rostea doar cuvinte ce se înfigeau în suflet ca şi cuţitele, Rouge ajunse la capătul drumului. Se lipi cu spatele de perete şi găsi răgazul de a se ridica cu iuţeală în picioare.

        Mişcarea venise exact la ţanc pentru a ridica mâinile şi a le lipi de pieptul vampirului ce se năpusti asupra ei cu pumnul. Reuşise să spună o vrajă scurtă ce creeă un flux de energie ce opri lovitura lui Jacob. Când un alt croşeu fusese gata să atace ţinta, trupul micuţ al fetei se strecură printre picioarele vampirului, prinse de o vază şi o sparse de ceafa lui.

        Nu îşi dădu ce idee proastă fusese spargerea vezei până în momentul în care reflexele de vampir îl întoarseră pe bărbat cu faţa spre ea iar braţele o azvârliră până pe birou. Lemnul dur o făcu să se lovească groaznic la cap dar asta era cea mai mică problemă.

        Jacob care părea a fi posedat veni spre ea cu o bucată de lemn în mână, probabil ruptă de la vreun dulap şi destinat să o facă să uite cele întâmplate. Panica puse stăpânire pe întreg corpul iar Rouge fera gata să renunţe când îşi aminti de anomalia ei şi de planul de urgenţă.

        Sări de pe masă cu iuţeală şi reuşi să apuce un ciob al vezei sparte. Îl ridică şi fără a sta să gândească prea mult îl înfipse adânc în umărul ei şi îl ridică până pe laterala gâtului, sfâşiind piele şi carne.

        Durerea era atât de mare încât ar fi făcut-o să leşine oricând. Simţea bucata de porţelan ascuţit şi rece în carnea ei, în trupul ei. Simţea cum întreg sângele se revarsă şi, privind scurt în jos, văzu cascada roşie ce se scurgea pretutindeni şi pătând orice material ce îi ieşea în cale. Ochii erau înundaţi de lacrimi însă reuşi să îl dibuiască pe Jacob.

        Acesta lăsă din mână bucata de lemn ce se izbi de covor.

        O privea. O privrea atât de intens încât părea hipnotizat. Ochii se transormaseră aproape instant din acel verde superb într-un roşu sângeriu iar colţii ieşiseră la iveală pe sub buze. Toate acestea erau cauzate de sângele atât de vişiniu al fetei, încât părea negru privit dintr-un anumit unghi.

        Rouge păşea cu spatele spre perete, cu mare prudenţă, uitându-se la vampirul însetat de sânge.

        -Haide, puiule! Ştiu că vrei, rosti convinsă dar cu vocea tremurândă.

        Simţi cum spatele făcu contact cu peretele rece şi cum orice urmă de scăpare sau de viaţă se încheie atât pentru ea cât şi pentru el. Diferenţa era că ea avea să reînvie, pe când el avea să uite cum arată lumina zilei.

        Jacob ajunse la o distanţă milimetrică de corpul soţiei sale. Privirea îi era fixată doar pe gâtul însângerat al fetei şi nu părea că îl va putea distrage ceva. Pentru ultima dată doamnă Black, Rouge strânse pleoapele pentru a se pregăti să moară fără pic de sânge în corp când un zgomot puternic o făcu să privească spre dreapta.

        Imensa uşă de lemn se deschise iar uşile se izbiră cu toată forţa de pereţi. Prin perdeaua de lacrimi fata putuse să zărească un corp zvelt şi oarecum familiar.

        -Jacob! Opreşte-te! exclamă persoana pe care abia acum reuşi să o identifice - Zheila.

        Roşcata nenaturală rosti o incantaţie iar Jacob înmărmuri. Stătu nemişcat câteva secunde apoi ridică privirea spre vrăjitoarea şatenă şi o privi fix în ochi. Prinse fruntea fetei şi o dădu brutal cu capul de perete atât de tare încât aceasta căzu pe jos apoi, ne mai spunând nimic, se întoarse şi ieşi din cameră ca o marionetă controlată de un păpuşar sau, în acest caz, o păpuşară.

        -Cât de puerilă eşti! Patetică! Aproape că îmi e milă de omenire pentru că exişti. Credeai că o să îl las pe drăguţul tău soţ nesupravegheat? cuvintele fuseseră spuse şi însoţite de un râs înfiorător. Recunosc totuşi că ai ceva minte în căpşorul acela, însă tot sângele otrăvit pe care îl ai îţi cam încetinește activitatea cerebrală, cred. Ai un dar rar, sângele tău ar fi făcut orice vampir să moară de la o singură înghiţitură. Norocul lui Jacob poartă de data aceasta un nume iar acela e al meu. Nu pot să cred că s-a lăsat prostit de tine. Josnic...

        Spunând aceste cuvinte, paşii Zheilei o purtară afară din cameră iar uşa se închise singură în urma-i.

        Pierderea de sânge şi lovitura primită de la cel pe care îl iubea fuseseră prea mult pentru Rouge. Începu să vadă totul în jurul său tot mai întunecat, să audă totul cu ecou şi să nu poată desluşi nimic.

        Din ochii săi curseră lacrimi fierbinţi, lacrimi de durere trupească dar şi sufletească.

        Eşuase. Eşuase lamentabil şi îi era destinat să moară. Frumosul ei corp urma să fie doar o nouă atracţie în sala sicrielor ce probabil era deţinută de vrăjitoarea malefică.

        Ochii duceau o luptă de necâştigat cu sine, încercând să desluşească ceea ce se află în jur. Imaginea se tot pierdea în întunericul provocat de durere. Corpul se simţea tot mai inexistent, singurul lucru simţit sigur fiind sângele de pe podea.

        După câteva minute de agonie, Rouge renunţase la luptă şi alese să piardă.

        Pleoapele grele se închiseră, rupând-o de realitate. Auzul se stinse, fiind o linişte de nepătruns. Gândirea derulă scurte rugăciuni apoi se opri. Capul se învârtea de parcă ar fi fost în cel mai periculos carusel de pe lume.