Când nemuritorii mor

XLV

        Gândurile fetei zburau încă într-o cu totul altă parte în momentul în care autoturismul din spatele ei claxonă prelung, anunţând-o că semaforul indică verde acum. Apăsă cu neatenţie pedala de acceleraţie şi porni brusc de pe loc cu o mică zguduitură.

        Vântul trecea cu uşurinţă printre firele şatene şi lăsate libere. Rouge puse cotul stâng pe marginea portierei apoi îşi sprijini capul cu mâna în timp ce dreapta era prinsă de volan. Ochii pe jumătate deschişi erau atenţi la drumul ce arăta superb în lumina roşiatică a soarelui de după-masă.

        "Dacă nu o să îi placă ideea? Ce o să mă fac atunci oare? O să încerc şi mâine sub o altă formă, dacă mai voi avea şansa asta. Sper să meargă căci altfel m-am cam ars... De ce nu pot fi fericită? Sunt o persoană chiar atât de rea încât merit să am doar ghinion? Atâţi oameni, chiar mai răi decât mine, sunt fericiţi, aşezaţi la casa lor alături de persoane care ar face orice pentru ele. Eu? Eu am o căsnicie falsă cu cineva care doreşte să mă omoare. Totul e doar un joc, care pe care domină. Nu asta ar trebui să fie o relaţie şi nu aşa ar trebui să fie trăită viaţa. Îmi doresc să am şi eu un iubit sau un soţ adevărat, să am cândva o nuntă reală şi un băieţel... Poate că voi reuşi şi eu să mă organizez după că voi rezolva socotelile cu Jacob. Ah, Jacob... Cât poate să fie de superb şi de rău în acelaşi timp..."

        Discuţia cu sine însăşi ar mai fi continuat însă se afla la destinaţia dorită. Opri maşina, scoase cheiile din contact şi îşi coborî picioarele pe covorul de iarbă. Aruncă o ultimă privire la maşină după ce o încuiă, privi cu atenţie în stânga apoi în dreapta pentru a se asigura că nu este văzută apoi o porni cu paşi hotărâţi printre copacii pădurii.

        Merse cu grijă destulă vreme, zgâriându-se de câteva crenguţe ale tufelor însă reuşi să nu îşi deterioreze în vreun fel pantofii turcuaz sau rochia până la genunchi albă şi cu bretele subţiri.

        Ajunse la familiara căsuţă a doamnei Kholenia şi ciocăni în uşa de lemn.

        -Bună, draga mea! Te aşteptam, spuse bătrâna ce deschise uşa înainte ca Rouge să îndepărteze degetele de ea.

        Bătrâna îşi conduse musafirul fără ezitare la scaunul de la măsuţa de lemn apoi se aşeză în faţa acesteia.

        -Am venit la dumneavoastră deoarece Luna Sângerie e tot mai aproape şi deja mă panichez. Doresc să rezolv totul cât mai repede, spuse cu un glas neliniştit şatena.

        -Da, ştiu. Nu mai ai prea mult timp la dispoziţie, mai ales că de acest timp depinde viaţa ta.

        -Cum îl pot omorî?

        -Vampir fiind nu există foarte multe modalităţi. Ori cu otravă, ori tăiându-i gâtul şi îngropându-l cu susul în jos. Cred că, totuşi, pentru tine ar fi mai potrivită alegerea otrăvii deoarece este foarte puternic din punct de vedere fizic, te poate ucide cu propria ta armă în cazul tăierii gâtului.

        -Îmi e frică să nu îşi dea seama de ceea ce încerc să fac.

        -Stai liniştită, Rouge. Poţiunea pe care ţi-o voi da este incoloră şi inodoră. Nu va vedea sau simţi absolut nimic însă te poate simţi pe tine.

        -Adică? spuse încruntându-se tânăra.

        -Adică te poate vedea neliniştită, poate bănui că încerci să faci ceva.

        -O să am cât de mare grijă pot.

        Bătrâna se ridică de la masă fără a mai spune ceva şi porni spre giganta ei masă cu ingrediente. Deschise un sertar al mesei şi răsfoi cu iuţeală un caiet vechi şi prăfuit.