Când nemuritorii mor

LX

        Iarba se culca sub fiecare pas ce susţinea greutatea corpului ei. Înaintă cu treamă în slaba lumină a lunii de argint simţind cum întreg cerul stă să se prăbuşească în capul ei.

        Stomacul îi era întors pe dos iar pulsul accelerat mult faţă de normal. Gâtul era uscat şi încercă să îl hidrateze cu propria-şi salivă însă gura ei părea o albie secată. Simţea cum genunchii îi cedează iar picioarele se înmoaie ca nişte tăiţei.

        Simţul era în alertă maximă şi trimitea semnale de avertizare spre toţi nervii creierului, bombardându-l. Simţea că e urmărită de zeci de perechi de ochi ascunse toate în adâncul întunericului. Se simţea de parcă urma să fie atacată de o întreagă armată.

        Îi era frică.

        -Ştiu că eşti aici, spuse cu frică în glas.

        Niciun sunet nu se auzi de nicăieri. Aceeaşi linişte acută ţipa în timpanele ei. Cu toate acestea, simţul nu înceta să o deranjeze. Ştia că este urmărită şi simţea asta în tot corpul. Încercă să îşi dreagă glasul apoi continuă:

        -Arată-te! Eşti laş?

        Părea că vorbeşte singură şi se simţi ca o persoană scăpată de la azilul de nebuni. Mai avuse momente de-a lungul vieţilor în care simţul se înşelase sau nu prevestise ceea ce credea ea că se întâmplă. Încerca să se convingă pe sine că acesta este unul din acele momente însă umbra neagră pe care o văzu trecând prin faţa geamului şi faptul că Magius ştia de Jacob confirma că totul este real.

        -De ce eşti aici? Vii şi nici nu te arăţi. Îţi e frică să mai stai cu mine fără mica ta Zheila? Poate ar trebui să justific, să îi spun pe nume - mica ta căţea, rosti pe un ton ridicat.

        Un râs ironic se auzi încet însă foarte clar. Auzul sunetelor îi făcu fetei pielea de găină iar sângele ce clocotise până în acel moment îngheţă din senin. Direcţia celor auzite nu era precisă dar putea jura că se auzi de undeva din spatele său.

        Rouge se întoarse o sută optzeci de grade şi privi în jur însă nu putea să observe nimic.

        -Nu am nevoie de Zheila, se auzi o voce moale pe care o recunoscu imediat.

        -Atunci de ce nu te arăţi? În ce copac stai căţărat?

        O frunză dusă de vânt ateriză exact la picioarele fetei, o frunză care nu avu de unde să se desprindă pentru a avea o asemenea direcţie. Ridică cu iuţeală capul şi îl văzu pe Jacob stând în şezut pe acoperişul casei.

        Brusc ochii şi inima îşi reamintiseră cât de frumos era domnul Black şi ce mult însemnase pentru ele. Îşi reamintiseră, de asemenea, şi cât de mult a rănit atât corpul cât şi sufletul, ceea ce o întristă pe fată.

        -Ce cauţi aici? continuă ea.

        -Nu ştiu nici eu, spuse şi sări jos aterizând în picioare.

        Acum cei doi se aflau faţă în faţă, cu picioarele pe sol, la câţiva metrii distanţă. Se priveau fix în ochi, părându-li-se că nici unul dintre ei nu clipea măcar.

        Jacob trase aer în piept şi făcu un pas către fată, apoi încă unul, continuând să vorbească:

        -Poate m-a cuprins un dor ciudat.

        -Nu te poate cuprinde dorul faţă de o persoană pentru care nu simţi nimic, spuse tăios Rouge.

        Cei doi erau la mai puţin de un metru unul de celălalt, întreţinând încă contactul vizual şi neîntrerupându-l nici măcar o secundă. Se priveau intens, aproape cu ură. Se urau pentru ceea ce simţeau şi îşi urau şi sinele.

        -De unde ştii că nu am simţit sau nu simt nimic? spuse el străpungând întreg corpul fetei cu privirea sa.

        -De la tine. Tu mi-ai arătat că nu o faci.

        -Tu eşti cea care a vrut să mă omoare.

        -Da, deoarece nu simţeai nimic pentru mine şi te jucai cu mine şi cu corpul meu, cu simţurile mele. Încă de când m-ai dat afară din propria casă am vrut să te omor însă am aşteptat să te îndrăgosteşti de mine, să te lovesc când nu te aştepţi dar între timp... mă îndrăgostisem eu, iremediabil. Apoi ai început să te porţi ca şi cu o persoană dragă dar erai schimbător. Nu m-ai sărutat niciodată, nici măcar la nuntă! Ai preferat să faci dragoste cu Zheila, ca un nenorocit! Normal că am vrut să îmi duc planul la sfârşit. Dacă simţeai ceva nu făceai aşa, îmi ofereai mie dragostea ta, nu ei. În plus, îmi înapoiai corpurile care sunt sigură că sunt la tine. Ce vrei, să aştepţi Luna Sângerie pentru a mă distruge?! scuipă vrăjitoarea gesticulând agresiv şi aproape dând drumul lacrimilor.

        -Nu mă jucam cu tine! spuse pe un ton ce devenea din ce în ce mai nervos şi tăios. Începusem să te iubesc, proasto! Apoi? Tu ce faci? Mă omori, sau mai bine spus încerci să o faci. Ţi-aş fi dat corpurile, doar să observi că Luna Sângerie trece şi nu păţeşti nimic!

        -De unde pot ştii că nu mă minţi? Dacă mă iubeai făceai dragoste cu mine, mă atingeai, mă sărutai!

        -Nu am făcut-o ca să nu te omor sau să mor eu! Pulsul tau e înnebunitor, frumuseţea ta răpitoare, caracterul şi inteligenţa sunt bijuterii. Mirosul sângelui e aproape irezistibil, chiar dacă e otrăvit. Dacă aş fi făcut dragoste cu tine sau te sărutam riscam să te vreau toată şi să nu îţi mai dau drumul. Să îţi ofer plăcere apoi, dintr-un moment de neatenţie, să nu mă mai pot concentra şi să ne omor pe amândoi! Asta vrei? Să îţi dovedesc că sunt orb de iubire după tine, o amărâtă de vrăjitoare?! Bine, îţi voi dovedi cu riscul vieţii!

        Prinse cu brutalitate şi sete şoldurile fetei, înfigându-şi degetele in rochia de noapte, trase corpul lipit de al său până la refuz şi îşi plasă buza de jos între cele ale fetei iar cea de sus deasupra celei ce îi aparţinea ei, contopindu-se şi lăsându-se pradă celui mai fierbinte sărut de care avuse vreodată parte.

        Rouge încremeni câteva secunde apoi răspunse sărutului cu aceeaşi pasiune. Tânji după acest sărut de când privi prima dată în ochii săi verzi iar faptul că îl obţinuse acum o omorî pe interior. Corpul nu se mai putu ţine în frâu şi eliberase dorinţele ascunse în adâncul inimii sale fragile. Îşi încleştă mâinile în jurul gâtului lui Jacob în timp ce acesta împinse limba printre buzele sale moi, căutând-o pe a ei.