Vicii Primare

Capitolul 9 - Epicentrul gravitației.>>Răzvan POV

-Am nevoie de timp! Urlu în telefon și-mi trec degetele prin părul care stătea răvășit.

-Domnule Rodriguez, sunteți clientul nostru de platină și singura condiție la care banca noastră va cădea este să vă mai acordăm o săptămână.

-O săptămână să fie! Spun și închei apelul.

Mă uit cu ură la Emil care înțelese despre ce era vorba în apelul meu telefonic pentru că-mi zâmbește cu aroganță și superioritate.

-Nepoate, astea-s afacerile. Azi ești în top, mâine muritor de foame. Am crezut că bătrânul Ricardo te-a învățat asta.

Până și vorbele lui emană superioritatea pe care o simte față de mine. Scrâșnesc din dinți și mă așez în scaunul din fața biroului său lăcuit.

-Am o propunere pentru tine. Îmi închiriezi mie terenul pe care l-ai cumpărat și scapi de o bătaie de cap. Îmi spune cu o privire încrezută.

Știam de la bun început că fusese o porcărie să încerc să-i tai calea lui Emil. Cumpărasem nonorocitul ăla de teren doar ca să-i demonstrez că nu sunt un țânc, așa cum mă tratează mai mereu. Unde dracu am ajuns? Tot la Emil.

-20% din cifra de afaceri. Spun printre dinți și încerc să fiu cât mai impasibil.

-Dacă ai nevoie de bani urgent, îți pot împrumuta la o dobândă de 20%. Lunar, desigur. Mai mult de atât și o chirie de 7 lei pe metru pătrat, nu am ce să-ți mai ofer. Răzvan, trebuia să te gândești de două ori când ai hotărât să miști ceva pe la spatele meu. Spune și rânjește învingător.

Îmi încleștez mâinile-n pumni și-mi doresc să iau ceva la bătaie. Câștigase! În fața mea! Probabil că știuse ce aveam de gând să fac, m-a lăsat să cumpăr blestematul ăla de teren și acum se bucură de posibilul faliment.

-Mulțumesc de propunere. Mă voi gândi. Îi spun și mă ridic de pe scaun.

-Am nevoie de un răspuns până mâine dimineață la prima oră. După, nu mă interesează.

Deschid ușa biroului și ies fără a-i mai spune ceva. Ies din clădirea lui Emil și îmi doresc să-i dau foc. Mă abțin să nu înjur în plină stradă și intru în mașină. Apuc volanul și strâng tare de el până nu mai simt circulația sângelui. Îmi scot din buzunarul sacoului telefonul care mă avertiza că am primit un mesaj: Rămâne pe diseară? Dacă da, la ce oră și unde? Lavinia. Înjur printre dinți că mi-a ieșit din cap că i-am spus că ne vom întâlni și îi tastez răspunsul rapid. Pornesc motorul și conduc cu viteză până acasă. Încerc să mă gândesc cum să ies din rahatul în care m-am înglodat atât de tare în ultima săptămână.

Parchez mașina în garaj, intru în casă și alerg spre pivniță. Îmi arunc sacoul pe scări și-mi slăbesc nordul de la cravată. Înșfac din cuier mănușile de box și încep să lovesc cu putere în sacul ce atârna de tavan. Scâncesc la fiecare lovitură pentru că o simt până în străfundul ființei mele. Lovesc pentru prostia făcută. Lovesc pentru Emil, tata și mama mea credulă. Lovesc pentru că nu am o viață personală din cauza unor afaceri care se duc dracului de râpă. Lovesc pentru toți anii în care m-am chinuit să ajung cât mai departe și am eșuat! Am eșuat! Cât de ratat pot să fiu?

Mă pun în șezut și încerc să-mi potolesc respirația sacadată. Degetele mă dor groaznic și îmi vine să-mi smulg carnea de pe tendoane. Ratat! Asta sunt! Telefonul începe să sune, mă ridic și înhăț sacoul.

-Ce vrei, Carmen? Mârâi în telefon.

-Au... Au sunat de la bancă. Spune cu vocea tremurândă.