Vicii Primare

Capitolul 46 - Încrederea în sine

Viața este un fenomen extrem de ciudat. Mereu am crezut că scopul meu pe acest pământ este de a-mi face o carieră, de a-mi găsi un soț înstărit care să-mi permită să-mi fac meseria după bunul meu plac și poate să fac câțiva copii, dacă simt nevoia. Am ales jurnalismul ca fiind un mod bun de a fi mereu la curent cu cele mai noi informații apărute și de a avea posibilitatea de a intra în contact cu diferiți oameni.

Nu m-am gândit niciodată că a avea prieteni în jurul meu este practic un as foarte important în mânecă. Am fost genul acela de fată care-și vede de școală și studiază mult acasă din simplul fapt că aveam ca prioritate cariera mea. Cunoscându-l pe Tudor, am avut ocazia de a-mi găsi cel mai bun prieten care, pe lângă că mă sponsorizează mereu cu informații în legătură cu specia masculină, este genul acela de om care nu vrea să mă lase niciodată la greu. Mereu acolo când mi-e bine și mereu acolo când simt că lumea se prăbușește în jurul meu.

Au trecut cinci săptămâni de când a plecat Răzvan. Mă simt pustie fără el în fiecare seară în care mă pun în pat să dorm și pierd ore bune, gândindu-mă la el și posibilul viitor împreună. Cinci săptămâni în care am avut parte de multă iubire, afecțiune și înțelegere de la două persoane care mi-au ușurat viața cu existența lor.

Mi-am făcut griji enorme din cauza Teodorei și a lui Tudor pentru că oamenii ăștia doi sunt ca apa și uleiul, mereu iscându-se certuri între cei doi și sfârșindu-se cu Tudor trântind ușa de la intrare în goana sa de a scăpa de ea care rânjea cu gura până la urechi. Dar în ciuda tuturor divergențelor, cei doi mi-au rămas alături ori de câte ori m-am confruntat cu frica mea de a mă impune în fața lui Carmen.

Femeia aia mă băga în toate bolile posibile. Voiam să o confrunt cu orice posibilitate iscată dar nici nu găseam îndeajuns de mult curaj să o pun la punct. Îi puteam face față dar nu la nivelul în care mă așeza ea ușor înapoi în banca mea. Femeia era ca un dragon întunecat al celor mai negre coșmaruri ale mele și își făcea treaba al naibii de bine.

Teodora mi-a insuflat siguranță în vene. Știa cum să-mi vorbească și cum să mă pornească împotriva brunetei care-mi bântuia visele dulci unde eu îl căutam pe Răzvan al meu. Am descoperit în ea ancora mea feminină în care îmi puteam pune toată încrederea într-un mod orbește și absolut necondiționat. Eram recunoscătoare lui Dumnezeu și a tuturor forțelor divine pentru că mi-a scos femeia asta superbă în cale. Îmi era prietenă de suflet și eram partenerele de crimă ideale când ni se năzărea nouă.

-Nu înțeleg de ce nu poți vorbi la telefon în timp ce conduci! Povestește-mi cum a decurs întâlnirea acum.  Mă întâmpină creața când abia am întredeschis ușa de la intrare.

Nu mă lăsa niciodată în pace până nu o puneam la curent cu cele petrecute pe timp de zi și aceași regulă era valabilă și pentru dânsa. Ne făcusem un obicei de a ne suna imediat după ce ni se întâmplă ceva important sau ceva fără o semnificație majoră, ca atunci când dăm față-n față, să ne deschidem o sticlă de vin și să ne spunem părerile și criticile la adresa anumitor persoane sau situații.

-Am nevoie de o ceașcă mare de cafea! Murmur cuvintele obosită în timp ce-mi scot cizmele fără toc din picioare și le arunc după ușă alături de alți papuci, târându-mă până în bucătărie.

-Grăbește-te atunci! Îmi spune impetuos și nu risc să pierd nici o secundă din timpul nostru, mai ales că știu că ea mereu nu are îndeajuns de mult timp pentru a învăța pentru facultate.

O apreciez enorm pentru determinarea ei de a-și folosi fiecare minut din viața ei cu scopul de a fi cât se poate de informată în lumea medicinei. Chiar dacă mai avea puțin și termina anul doi, puteam să jur că știa pe de rost materia până și din anul patru.