Vicii Primare

Capitolul 29 - Declarație de zmeură.

                Nu am stat să mă mai gândesc la nimic. Rațiunea mea dădea rateuri în preajma lui și m-am lăsat purtată de valul de fluturi ce-mi mâncau lent stomacul. Mi-am zdrobit buzele de ale lui și am scăpat țigara dintre degete când limbile noastre s-au reunit după o pauză care mie mi s-a părut mult prea lungă. Mi-am înfipt degetele în părul lui mătăsos și mi-am lipit trupul de al lui. Îmi gusta fiecare colțișor al gurii deși eram mai mult ca sigură că nu îi era plăcut să mă sărute în felul ăsta după ce fumasem, dar părea că nu-i pasă de asta. Părea că nu-i pasă nici de frigul de afară sau de mașinile care începuseră să ne claxoneze când treceau pe lângă noi. Mi-am dezlipit gura de a lui și mi-am lins buzele ca să-mi impregnez în minte aroma lui deși nu-mi puteam să-mi imaginez că aș fi în stare să uit asta vreodată.

                Înconjurăm mașina și ne urcăm fiecare la locul său în plină tăcere. Învârte cheia în contact și demarează după ce se asigură. Îmi ia mâna din poală, mi-o sărută și mi-o pune pe schimbător, acoperind-o cu a lui. Zâmbesc timid la gestul intim și nu-mi găsesc glasul ca să mai spun ceva. Ce aș mai putea să-i spun? Că am sentimente pentru el? Deja? Mă fâstâcesc pe scaun până îmi găsesc o poziție mai confortabilă, fără să-mi amorțească mâna care mi-o ține prizonieră.

                Nu știu cum a pornit discuția, dar am vorbit despre filme și cărți tot drumul spre Iași. Am vorbit cu Tudor prin mesaje care mă anunța că avea de gând s-o pună pe Ioana la punct înainte să ajungă și ei acasă. Revelionul era aproape și mă simțeam prost că din cauza micii mele ieșiri isterice, nu-mi voi petrece Anul Nou cu persoanele-mi dragi.

                Nu știu cum de nu am mi-am dat seama, dar ajunsesem pe Bucium  și Răzvan viră spre strada care ducea la crucea luminată. Am tras adânc aer în piept și m-am cutremurat când a oprit motorul. Era trecut de miezul nopții, iar cearcănele din jurul ochilor verzi erau extrem de proeminente.

                -Nu era mai bine dacă mă duceai acasă ca să te poți duce și tu la culcare? Întreb grijulie.

                Își scoate centura și se întinde spre mine. Îmi sărută fruntea și ambele mâini.

                -Tu nu vei merge cu mine acasă și eu nu sunt pîncă pregătit să te las singură. Spune obosit, încercând să zâmbească.

                Normal că nu mergeam cu el acasă de frică să nu degenereze lucrurile și nici eu nu voiam să mă întorc în apartamentul meu  gol. Îmii cuprinde fața între palme și îl privesc cu admirație câteva secunde.

                -Spune-mi la ce te gândești! Urăsc când nu-mi pot da seama ce-ți trece prin minte. Îmi spune cu glasul răgușit.

                -Ești obosit după atâta condus. Nici eu... Nici eu nu vreau să fiu singură, dar ne putem vedea dimineață la cafea. Încerc să găsesc un motiv bun de a ne despărți deși nici eu nu m-aș crede la cum m-am bâlbâit.

                -Ce zici de o găleată cu aripioare de la KFC? Mă întreabă cu seriozitate și îmi simt stomacul dureros cum vrea să ragă după mâncare.

                Aprob din cap, mă sărută scurt pe obraz și conduce în liniște până la fast food. Dacă asta era o imitație de relație, nu găseam rostul tăcerii care se așternea peste noi ori de câte ori era ocazia. Nu puteam să ne cunoaștem dacă stăteam muți permanent.

                -Mergem la mine și mâncăm. Spun cât pot eu de hotărâtă când ne apropiem de local.

                -Ești sugură de asta? Mă întreabă cu reținere și aprob din cap.