Vicii Primare

Capitolul 40 - Vis real. >> Ioana POV

 Nu pot să nu observ că ochii îi lăcrimează și singurul lucru pe care mi-l doresc este să închid ochii și să-i simt gustul buzelor. Doamne! Îl iubesc mai mult ca propria-mi viață. Nu este prima dată când îi aud scuzele patetice dar este prima dată când îl văd atât de afectat de despărțirea noastră și Dumnezeu știe că nu au fost puține dăți în care ne-am spus mult prea multe cuvinte amare.

-Nu te înjosi chiar în public, Daniel! I-o arunc cu răceală și văd cum tresare ușor pe scaun, neașteptându-se să fiu atât de rece cu el.

Se uită în jurul lui și probabil analizează mesele pline cu oamenii care le sunt ocupanți. Își redresează privirea asupra mea și uit să mai respir când văd că o lacrimă cum se rostogolește pe obrazul lui proaspăt ras. O fi teatru?

-Tu chiar ai senzația că mie-mi pasă de niște necunoscuți? Ioana, te vreau înapoi cu orice preț și nu-mi pasă de cât de stupid par în fața altora. Te iubesc prea mult ca să te pierd definitiv. Mai dă-mi doar o șansă!

Cuvintele lui mă taie literă cu literă pe inimă și înghit în sec ca să-mi recuperez respirația. Este prima dată când îl văd pe marele Daniel Cristea în această ipostază și pot să jur că tot pentru prima dată este atât de sincer cu mine. Ceruse câte o șansă de fiecare dată când călcase strâmb în fața mea și eu, ca o femeie naivă și prostuță, i-am acordat credit de fiecare dată. De ce ar fi acum diferit?

Mă uit mirată la el cum se ridică de la masă și vine aproape de mine. Îmi prinde mâna dreaptă în ale lui și simt cum tremură de... emoție? Îngenunchează în fața mea și singurul lucru care-mi trece prin cap este că încă nu m-am trezit și toată ziua mea fusese doar un vis prea frumos.

-Ioana Savinescu, îmi faci marea onoare de a-mi deveni soție? Întreabă dintr-o răsuflare, făcându-se roșu ca o tomată în obraji.

Nu pot să cred ce-mi aud urechile și încerc să mă agăț cu mâna liberă de scaun ca să nu leșin în plin restaurant, mai ales că toți sunt atenți la scena ce se desfășoară între noi doi. Observ broboade de sudoare pe fruntea sa și părul lui blond pare mai mătăsos ca oricând.

Asta e șansa ta! Îmi spun cu speranță pentru că asta a fost întrebarea pe care muream s-o aud din gura lui din clipa în care m-am îndrăgostit nebunește de acest bărbat.

-Da... Mormăi pentru că nu vreau încă să mă izbesc cu inevitabilele gânduri la consecințe ale răspunsului meu și aud exclamații de ferilicitări și aplauze.

Daniel își lipește buzele de ale mele și nu pot să-mi revin din șoc deși am murit de dorul micilor sărutări pe care doar el a fost în stare să mi le ofere vreodată. Îmi pune pe deget un inel de aur alb cu o piatră strălucitoare și nimeni nu ar îndrăzni să se îndoiască de prețul acestuia. Oare încă mai visez?

-Te iubesc! Îmi murmură la ureche în timp ce se ridică de pe podea și pielea mi se face de găină.

Zâmbesc cu falsă atitudine deși nici eu nu știu care parte este un teatru complet și care-mi sunt adevăratele sentimente. Îmi apropii fața de a sa și-l sărut pe obraz.

-Vreau să plecăm de aici. Spun pe un ton provocator și aici sunt sigură pe mine că nu vreau ceva excitant, ci doar să scap de oamenii din jurul nostru ca să putem discuta între patru ochi.

Pare mai mult decât fericit să audă așa ceva din gura mea și mă apucă de mână, grăbindu-ne să ieșim din restaurant. Face semn chelnerului să treacă consumațiile pe contul lui și ieșim direct în parcare. Mă ia în brațe și mă învârte ca pe un copil de cinci ani.